Vointă, iubire si abandonare

Omul nu trebuie să se teamă de nimic câtă vreme vointa lui este bună, si nici să se mâhnească atunci când nu poate s-o arate prin faptele sale; el nu trebuie să creadă că s-a îndepărtat de virtute câtă vreme găseste în sine o adevărată vointă, căci întreaga virtute si tot binele se află în vointă. Nimic nu te va tulbura dacă vointa ta este dreaptă si adevărată: nici iubirea, nici umilinta, nici virtutea. Însă ceea ce tu vrei cu întreaga ta putere si vointă, tu posezi deja, si nici Dumnezeu, si nici o creatură nu-ti poate lua ceea ce ai, câtă vreme vointa ta este cu adevărat si întru totul divină si folosită în prezent. Prin urmare, nu spune: „ Eu as dori binele...”, ceea ce ar fi pentru viitor, ci: „ Eu vreau binele acum”. Or, ia aminte bine: dacă vreau să am un lucru, chiar dacă acesta se află la mare depărtare, îl am într-adevăr, îl am mai bine decât lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau. Într-adevăr, cu ajutorul vointei eu pot totul. Pot să ispăsesc pentru toti oamenii, să hrănesc toti sărmanii, să împlinesc lucrările tuturor oamenilor si tot ceea ce se poate închipui. Dacă nu vointa este ceea ce îmi lipseste, ci doar putinta de a făptui, într-adevăr, în fata lui Dumnezeu  eu am împlinit deja toate astea, si nimeni nu mi le poate răpi sau pune la îndoială nici măcar o singură clipă; căci a voi să faci si a fi făcut este acelasi lucru în fata lui Dumnezeu. Tot astfel, dacă as vrea să am tot atâta vointă cât omenirea întreagă si dacă dorinta ar fi tot atât de mare, as poseda cu adevărat această vointă, căci ceea ce vreau să am, am. La fel: dacă as vrea să am atâta iubire câtă există în toti oamenii ca să-l slăvesc la fel de mult pe Dumnezeu, sau fac orice altceva, dacă vointa mea ar fi cu adevărat totală, as putea să am. Or, tu te-ai bucura nespus să afli când vointa ta este o vointă dreaptă. Vointa este desăvârsită si dreaptă atunci când este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău si modelată după vointa lui Dumnezeu. Dacă este astfel, atunci ea este dreaptă si adevărată, si cu dorinta aceasta poti să dobândesti totul, iubirea sau orice vei vrea. Tu întrebi: „ Cum as putea să posed iubirea, dacă nu o simt, dacă nu îi simt prezenta, asa cum se manifestă la atâtia oameni care săvârsesc fapte mari, care au în ei o adâncă evlavie si ceva măret, lucruri care mie îmi sunt străine?” Să luăm aminte că iubirea are două însusiri: una este esenta iubirii, cealaltă este lucrarea iubirii, manifestarea iubirii. Lăcasul iubirii se află doar în vointă: cel care are o vointă mai mare, are de asemenea o iubire mai mare. Dar cine are mai multă iubire, nimeni nu poate să stie; ea se ascunde în suflet pentru că Dumnezeu este ascuns în adâncul sufletului.

Iată si cealaltă însusire: manifestarea iubirii, lucrarea iubirii. Ea devine vizibilă sub forma înflăcărării, cucerniciei, fericirii; si totusi, uneori, nu iubirea este cea care zămisleste toată această dulceată, ci natura; ea poate fi produsă de o atingere a cerului sau de simturi, si cei care o încearcă mai mult nu sunt neapărat si cei mai buni. Chiar dacă vine de la Dumnezeu, Domnul nostru o dăruieste doar anumitor oameni, ca să-i atragă, să-i încurajeze sau să-i facă să dobândească o mai mare detasare fată de ceilalti. Dar se întâmplă adeseori ca acesti oameni, după ce au căpătat mai multă iubire, să nu mai încerce un simtământ la fel de mare, iar iubirea lor să se ivească cu adevărat doar atunci când, trecând printr-o astfel de încercare, reusesc totusi să-si păstreze credinta deplină si neâncetată în Dumnezeu.

Or, chiar dacă aceasta ar fi o iubire deplină si totală, nu înseamnă că ea este si cea mai bună, si iată cum se judecă acest lucru. Uneori, trebuie să abandonăm din iubire astfel de stări încântătoare pentru ceva mai bun sau pentru a săvârsi o lucrare de iubire spirituală sau materială, când aceasta se dovedeste necesară.

Dacă cineva se află într-o stare de beatitudine, ca aceea a sfântului Pavel, si stie că un bolnav asteaptă să-i aducă putină supă, eu socot că mai degrabă ar trebui să iasă din starea aceea si să împlinească nădejdea bolnavului cu cea mai mare iubire.

Omul nu trebuie să-si închipuie că, în acest fel, este lipsit de har, căci ceea ce omul părăseste de bunăvoie din iubire, primeste îndărăt mai vârtos, asa cum a spus Hristos:„ Cel ce se lipseste de ceva pentru mine, va primi însutit”! 

Într-adevăr, ceea ce omul abandonează sau renuntă pentru Dumnezeu - chiar dacă el doreste cu tărie să simtă mângâiere si râvnă, dacă face tot ceea ce poate în acest scop si Dumnezeu nu i le dă, dacă el se împacă si se lipseste de bunăvoie pentru Dumnezeu - le va regăsi într-adevăr în Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu i-ar da în deplină stăpânire tot binele de care el s-a lipsit, la care a renuntat de bunăvoie pentru Dumnezeu; îl va regăsi însutit. Căci ceea ce îi este plăcut omului - dar care se lipseste si la care renuntă de bunăvoie pentru Dumnezeu, fie în trupul, fie în spiritul său - este regăsit în întregime în Dumnezeu, căci omul trebuie să se învoiască să renunte bucuros la orice pentru Dumnezeu, adică să renunte din iubire. Că uneori trebuie să abandonăm din iubire astfel de simtăminte, este ceea ce ne arată si sfântul Pavel, care era plin de iubire atunci când spunea: „ Am dorit să fiu despărtit de Hristos din iubire pentru fratii mei”.   - Meister Eckhart - 

Procesul de trezire al constiintei

„Este suficientă o străfulgerare pentru a iniţia procesul de trezire, iar acesta este ireversibil!”  - Eckhart Tolle -

Trebuie să fim conştienţi de faptul că această călătorie spirituală pe care o parcurgem în această viaţă este o continuare a tuturor călătoriilor spirituale pe care le-am parcurs de-a lungul existenţelor noastre anterioare, fiind mai mult sau mai puţin conştienţi de acest lucru.

În zilele noastre cei mai mulţi oameni sunt preocupaţi de cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor fizice şi a aspectelor materiale cu care se confruntă în viaţa de zi cu zi, dar sunt aproape complet ignoranţi în ceea ce priveşte propria fiinţă şi potenţialul benefic extraordinar ce este adormit în ei înşişi. Pentru ei, lumea în care trăiesc şi există este cea exterioară, ceea ce se vede şi ne înconjoară. Dacă ar fi să-i întrebăm cine sunt, ei ar începe să se descrie prin numele lor, prin ocupaţia, forma sau starea în care se găsesc în acea perioadă a vieţii, prin ce au fost sau vor să devină, sau prin diferite aspecte neesenţiale cu care se identifică mintea lor. Alţii, interesaţi într-o anumită măsură de aspectele spirituale, vor spune că sunt spirit divin sau suflet nemuritor, sau se vor descrie folosind alte concepte mai mult sau mai puţin interesante sau spirituale, pe care mintea lor le-a adoptat şi cu care au ajuns să se identifice, fără însă a le cunoaşte în profunzime.

Tocmai de aceea, asistăm la o situaţie paradoxală - fiinţele umane sunt capabile să călătorească în spaţiul cosmic, dar ignoră ceea ce se află în profunzimea fiinţei lor, sau se scufundă în cele mai adânci oceane, dar nu reuşesc să plonjeze în ele însele, rămânând insensibile la comorile ce zac în străfundurile sufletului. Identificându-se complet cu personalitatea egotică limitată, efemeră, nici nu bănuiesc cine sunt în realitate ele însele, care este natura lor esenţială. Din această perspectivă, putem spune că cele mai multe fiinţe umane, chiar aflate în stare de veghe, sunt profund adormite.

Egoul ne dă iluzia că avem o anumită personalitate, că suntem limitaţi de timp şi spaţiu, deşi tot el ne împinge să acţionăm ca şi cum am avea la dispoziţie tot timpul din lume şi ne face să credem că nimic nu poate sta în calea împlinirii dorinţelor noastre lumeşti. În mod obişnuit, egoul este cel care gândeşte, vorbeşte, el îşi însuşeşte trăirile şi acţiunile noastre şi tocmai de aceea este absolut necesar să-i cunoaştem mecanismele de funcţionare, pentru a nu mai cădea iar şi iar în capcana identificării cu el, considerându-l adevărata noastră natură.

Atunci când începem să observăm starea de inconştienţă ce ne caracterizează, starea de adormire în care ne aflăm, cea care ne face să realizăm această observare este chiar conştiinţa noastră, ce va determina gradat procesul de trezire spirituală. Tot ceea ce trebuie să facem atunci este să lăsăm lumina conştiinţei să ne pătrundă întreaga fiinţă. Astfel, vom realiza că de fapt noi suntem una cu acea lumină, vom începe să căutăm adevăratul sens al existenţei noastre şi vom descoperi adevăruri spirituale divine. Treptat, omul vechi se va transforma într-un om nou ce va pune bazele unei umanităţi înţelepte. Ceea ce veţi percepe va fi diferit, va fi într-o lumină mai bună şi va scoate din voi tot ceea ce este mai bun.

- Eckhart Tolle -

Pemite-ti să fii tu însuti

Totusi, ce înseamnă iubirea de sine? În experienta mea, este ceva mai profund decât îndemnurile promovate de vreun guru care proclamă: „ Crezi în tine, esti fantastic si da, oamenii te plac!”

Iubirea de sine este un lucru mult mai sacru si misterios. Este o strălucire interioară, o atmosferă de căldură care începe treptat să te inunde pe măsură ce înveti să-ti spui da tie însuti. Cel mai bun lucru pe care-l poti să face din iubire de sine este să-ti permiti să fii. Să fii ce? Tu însuti, bineînteles. Este definitia iubirii de sine pe care o propun eu: să-ti permiti să fii fiinta care esti. Esti constient de fiinta pe care o reprezinti, fiinta care vrea să trăiască în tine, prin tine, ca tine? Dacă esti cinstit, vei recunoaste că abia dacă cunosti această dimensiune profundă din fiinta ta. Fiinta pe care o reprezinti nu e ceva la care să stai să te gândesti. Este dincolo de orice gând. Fiinta pe care o reprezinti nu poate fi găsită decât aici, în nucleul experientei tale de viată din acest moment. Restul nu e decât amintire sau proiectie mentală. Cine ai fost tu ieri, anul trecut sau în copilărie, adolescentă, tinerete sunt doar amintiri. Nici una dintre aceste persoane nu este cine sau ce esti tu. Dacă tii în memorie o imagine sau un concept despre ceea ce esti, îti bagi sufletul într-o cuscă si nu-ti permiti să trăiesti liber si expansiv. Ce se întâmplă când îti permiti să fii prezent, chiar aici în acest moment, fără să te bazezi pe vreo imagine familiară sau credintă stocată pe „hard disk”-ul memoriei, care să-ti spună cine esti? La început, ai putea avea un sentiment de dezorientare. Dacă te poti relaxa pur si simplu în acest sentiment pentru o clipă, fără să te lasi coplesit de frică, ai putea avea un moment în care să te simti pe tine însuti ca pe o prezentă vie, o fiintă misterioasă, impenetrabilă, deschisă, trează, si gata să răspundă curentelor schimbătoare ale fiecărei clipe. Lasă-te să fii acea fiintă, chiar dacă doar pentru o clipă la început, aici si acum. Acest lucru îti va permite să te relaxezi si să te conectezi cu tine însuti, oferindu-ti un gust proaspăt si imediat al demnitătii si valorii tale inerente. Momente minunate ca acestea fac posibilă fericirea de-a fi în viată, de-a fi fiinta care esti. Cu cât gusti mai mult din această stare de conectare, cu atât mai mult ea dă nastere unei străluciri interioare, care este experienta imediată a iubirii de sine. 

A-ti spune da înseamnă de asemenea să accepti fiinta  împrăstiată, imperfectă pe care o reprezinti. „ Era simplu să-l iubesti pe Dumnezeu în tot ce era frumos”, a scris Sf. Francisc. Totusi, el a recunoscut că, pentru ca iubirea să fie adevărată, ea trebuie să includă totul, inclusiv întunericul si toată durerea vietii. Astfel că a continuat spunând: „ Lectia întelepciunii mai profunde, totusi, m-a învătat să-l îmbrătisez pe Dumnezeu în toate lucrurile”. Cum să-l îmbrătisezi pe Dumnezeu în toate lucrurile din interiorul tău? Nu numai în ceea ce este frumos, ci si în inima bestiei? După cum a scris învătătorul spiritual german Rudi (Swami Rudrananda): Singurul lucru care poate crea unitate în interiorul tău este capacitatea de a avea o părere mai bună despre tine, pe măsură ce lucrezi zilnic pentru a te deschide mai mult si spui „bine, mă enervez usor”, sau „sunt agresiv”, sau „ador să fac bani”, sau „nu-mi pasă de nimeni altcineva”. Odată ce recunosti că esti toate acestea...vei putea în sfârsit să iei o gură de aer si să le permiti să se deschidă...Eul  tău, prejudecătile si limitările pe care le ai reprezintă materia ta primă. Din materia primă te descompui, cresti si absorbi energia. Dacă o procesezi si o rafinezi pe toată, te poti deschide în mod constient. 

Ceea ce contează cel mai mult este să atingi pentru un moment ce se află acolo, să lasi să existe si să te simti pe tine acolo cu acel lucru, deschis, permitându-ti să fii asa cum esti, desi poate că nu-ti place ce simti. „ Da, pot fi aici cu mine, chiar dacă apare anxietatea...desi există si îndoială de sine...desi există singurătate.” Pe măsură ce te deschizi putin câte putin către orice stare în care te afli, experimentezi direct deschiderea care vede si lasă lucrurile să existe. Observă cum deschiderea este mai mare decât orice altă stare prin care treci. Fii această deschidere, care îti poate sustine trăirile într-un mod blând si delicat. Astfel, intri în contact cu fiinta mai complexă pe care o reprezinti, care nu este prinsă în nici una dintre aceste stări mentale. Mai presus de orice, să nu te identifici cu nici o stare prin care treci, nu le permite să spună ceva despre tine. Când constientizezi „mi-e frică”, asta nu înseamnă că frica te reprezintă, ci este un fel mai simplu de a spune „sunt constient de frica ce se naste în corpul si mintea mea”. Eul care poate cunoaste frica nu este în sine înfricosat. El este fiinta complexă pe care o reprezinti, constientizarea care poate vedea si sustine orice se află în interiorul tău.

O altă etapă în sporirea iubirii de sine este să fii capabil să apreciezi ceea ce-ti apartine numai tie si ceea ce ai de oferit doar tu. Fiecare dintre noi are o contributie specială de adus acestei lumi, mai ales atunci când ne dezvăluim adevărata natură. Fiecare suflet îsi are propriul caracter multifatetat, asemenea unei bijuterii, are „acel ceva” al lui. Desi nimeni nu poate identifica exact acest „dar special”, el este ceea ce iubesc oamenii atunci când te iubesc pe tine. „ Acel ceva” înseamnă exact asa, esti asa în felul tău, iar eu sunt exact asa în felul meu. Suntem cu totii ceea ce suntem, si nu putem fi altfel până la urmă. Este un motiv de bucurie. 

John Welwood - Iubiri Perfecte, Relatii Imperfecte

Mesaje de Suflet

Să-ti explic ceva. Părerea ta este că Dumnezeu apare în viată într-un singur mod. Aceasta este o idee foarte periculoasă. Ea te împiedică să-L vezi pe Dumnezeu în deplinătatea Lui. Se spune că dacă nu-L vezi pe Dumnezeu în Tot Ceea Ce Este, pierzi esentialul. Acesta este un mare Adevăr. Dumnezeu este în tristete si în  râs, în amărăciune si bucurie. Există un scop divin în spatele a tot ceea ce se află - si deci o prezentă divină în totul. Dumnezeu este si ce e sus si ce e jos. Si ce e fierbinte si ce e rece. Si stânga si dreapta. Si respectuos si lipsit de respect. Crezi că Dumnezeu nu stie să râdă? Crezi că lui Dumnezeu nu-I place o glumă bună. Nu poti să creezi un lucru - nici un gând, nici un obiect, nici un eveniment, nici o experientă de vreun fel - care să fie în afara planului lui Dumnezeu. Pentru că planul lui Dumnezeu este ca voi să creati orice - totul - absolut orice doriti. Răul este ceea ce voi numiti rău. Chiar si pe el îl iubesc, pentru că, numai prin ceea ce voi numiti rău, puteti cunoaste binele; numai prin ceea ce voi numiti lucrarea diavolului, puteti cunoaste si face lucrarea lui Dumnezeu. Eu nu iubesc ceea ce este fierbinte mai mult decât iubesc ceea ce este rece. Ceea ce este înalt, mai mult decât ceea ce este scund; stânga mai mult decât dreapta. Totul este relativ. Gândesti că Eu dispretuiesc pe unele, în timp ce le iubesc pe altele? Vă spun: Eu nu dispretuiesc nimic. Nimic nu-Mi repugnă. Totul este viata si viata este darul suprem; o comoară de nedescris; sfânta sfintelor. Totul este „de acceptat” în fata lui Dumnezeu, deoarece, cum ar putea Dumnezeu să nu accepte ceea ce există? A respinge un lucru înseamnă a nega faptul că el există. Ideile tale despre corect si gresit sunt doar atât - idei. Ele sunt gândurile tale care dau forma si substanta lui Cine Esti. Ar exista un singur motiv ca să schimbi toate acestea; un singur scop ca să faci o modificare: dacă nu esti multumit ce Cine Esti. Numai tu poti stii dacă esti fericit. Numai tu poti să spui despre tine: „ Aceasta este creatia Mea întru care am binevoit.”

Tu te-ai creat pe tine însuti din experienta altora. Dacă păcatul ar exista, el ar fi acesta: să îti dai voie se devii ceea ce esti, datorită experientei altora. Acesta este„ păcatul” pe care l-ati comis voi. Voi nu asteptati propria voastră experientă, voi acceptati experienta altora ca pe o scriptură, si apoi, când întâlniti pentru prima dată adevărata experientă, voi extindeti ceea ce credeti că stiti deja si asupra acestei noi experiente. Dacă nu ati proceda asa, ati putea avea o experientă complet diferită - una care v-ar putea dovedi că sursa sau învătătorul originar sunt gresite. Adevăr îti spun Eu tie: atâta timp cât îti faci griji în legătură cu ce gândesc altii despre tine, te afli în stăpânirea lor. Numai atunci când nu ai nevoie de nici o aprobare din afară, poti fi propriul tău stăpân. Frica si vinovătia sunt singurii dusmani ai omului. Sentimentul de vinovătie te face ostaticul lui cine nu esti. Adevăr îti spun Eu tie: vinovătia este mana care distruge recolta - otrava care omoară plantele. Prin vinovătie tu nu poti să evoluezi, doar te vestejesti si mori. Nu poti să hotărăsti în mod inteligent ce este mai bine pentru tine, până nu decizi în mod inteligent cine si ce esti. - N.D.Walsch - 

Povestea fiului rătăcitor

A fost odată un copil cuminte, care ducea o viaţă fericită şi lipsită de griji, în sînul familiei sale. Nimic nu-i lipsea. Tatăl lui era Dumnezeu, iar îngerii şi sfinţii erau fraţii şi surorile sale. Avea hrană din belşug, din tot ce-i poftea inima, dar mai presus de orice avea parte de dragostea şi purtarea de grijă a familie sale. Era pe deplin fericit!

Timpul a trecut, copilul s-a văzut mai măricel şi pentru că auzise el cîte şi mai cîte despre cele ce se petreceau în lumea largă, i s-a urît cu viaţa ce-o ducea lîngă ai lui. Voia altceva. Cu totul altceva. A intrat într-o zi în odaia Tatălui său şi I-a spus:

“Tată, am văzut că băieţii de vîrsta mea petrec, chefuiesc, trag cu puşca, se duc la război. Dă-mi voie să mă duc şi eu cu ei, măcar o dată!”

“Fiule”, i-a răspuns atunci Tatăl cu inima întunecată dintr-odată, “mai bine rămîi o vreme şi cînd te vei face bărbat deplin, atunci te vei putea duce fără nicio grijă unde vei vrea. Acum eşti prea mic. Nu te duce!”

“Să nu mă duc? Cu Tine mă fac de rîs dinaintea tuturor prietenilor mei. M-am săturat de Tine. Mă duc oricum. Nu încerca să mă opreşti, că o să fac tot cum ştiu eu!”.

Tatăl a oftat şi a lăsat fruntea înnegurată în pămînt, spunînd: „Măcar ia ceva bani, să ai cu tine pe acolo pe unde vrei să te duci, ca să nu-ţi fie greu”.

„Mulţumesc, Tată!”, spuse băiatul învoirat şi o zbughi spre odaia lui ca să se pregătească.

Jale mare a fost în toată casa atunci cînd băiatul a plecat. Plîngea şi ultima slugă din casă, darămite Tatăl lui… Însă el era bucuros, vesel, ca omul care respiră pentru prima dată aerul nesfîrşitei libertăţi.

***

Şi aşa, cu desaga în spinare, băiatul a plecat. Voia să ajungă departe, cît mai departe de locurile acelea, care aveau pentru el un aer de plictiseală. A mers el cît a mers şi înainte să apună soarele după deal, a ajuns la un han. Înăuntru era lume multă. Muzică, fum, vorbărie, rîsete… Se simţea atît de bine… Nici nu trecuse mult de cînd plecase de acasă şi se pare că deja găsise ceea ce căuta. Chiui de bucurie şi dădu să intre, cînd de nicăieri, îi apăru dinainte un cerşetor zdrenţăros cu mîna întinsă:

„Dă-mi un bănuţ şi te las să treci”, îi spuse cerşetorul.

„Ce spui, nene, mă opreşti din drum chiar tu, un necăjit?” Scoase totuşi la nimereală un bănuţ lucitor de la brîu şi i-l aruncă cerşetorului dinainte: „Iaca bre, un bănuţ. Lasă-mă să trec! Te-ai pomeni că eşti vameşul locului acestuia”. „Ba sînt vameşul locului de unde te tragi, băiete. Dar hai să ne socotim. Pentru bănuţul ce mi l-ai dat, am să-ţi spun din ce lume vii. Vii din rai, de acolo unde trăiesc sfinţii”. „Ştiu şi singur! Mi-e lehamite de sfinţi”, i-o tăie scurt tînărul şi-l împinse pe cerşetor la o parte ca să poată trece.

Tînărul a intrat în han şi a rămas acolo o bună bucată de vreme. S-a însurat cu hangiţa, a făcut cu ea copii. Dar după un timp, hangiţa s-a dus după altul, iar pe el l-a lăsat să robească la han cît era ziua şi noaptea de lungă. Îşi simţea trupul apăsat. Nu mai putea. Într-o zi, sătul de viaţa de acolo, şi-a făcut din nou desaga, dar nu s-a întors la casa Tatălui său, ci voia să mai caute. Astfel, a pornit din nou în lume. A mers cale lungă, pînă ce a ajuns la porţile unei cetăţi strălucite, cu străzi largi, cu universităţi, teatre şi operă. După chinul de la han, ceea ce vedea dinaintea ochilor i se părea raiul pe pămînt.

Cînd să treacă de pragul cetăţii, cerşetorul, care parcă mai ieri îi ceruse un bănuţ ca să-l lase să intre în han, i se ivi din nou dinaintea ochilor.

„Dă-mi un ban şi am să-ţi spun din ce lume vii”, îi zise cerşetorul. „Ştiu din ce lume vin, hai, lasă-mă!”, făcu omul un gest nervos cu mîna. Băgă totuşi mîna în buzunar şi-i dete o monedă. Bucuros, cerşetorul o luă şi-i spuse omului: „Vii din lumea fiinţelor cu trup şi fără minte”. „Ei… asta-i prea de tot!”, îl împinse el pe cerşetor cu mîna şi intră în cetate plin de mînie.

Acolo petrecu bine o perioadă de timp. Lume rafinată, banchete, studii universitare… Pînă cînd într-o zi, fără să ştie prea bine de ce anume, s-a trezit internat într-o unitate de psihiatrie. Diagnosticul: depresie acută. A stat acolo o vreme, s-a refăcut, dar şi-a dat seama că nu mai putea continua asemenea viaţă. Îşi simţea sufletul pustiu. Dar nu s-a întors acasă nici acum, ci a plecat spre alte locuri…

A mers cît a mers pînă a ajuns departe, departe, într-un loc despre care nu mai auzise niciodată. Voia să-şi încerce norocul şi acolo.

Cînd să intre în oraş, cerşetorul îi blocă trecerea din nou: „Dă-mi un ban, şi am să-ţi spun din ce lume vii”. Speriat de această dată de apariţia de dinaintea lui, neştiind ce să mai creadă, omul scoase un ban şi i-l dădu, întrebîndu-l: „De unde zici dumneata că vin?”

„Vii din lumea fiinţelor cu minte şi fără trup”, răspunse cerşetorul.

„Aşa o fi”, zise el enervat, „dar acum dă-te la o parte ca să intru, că dacă nu, ai să simţi chiar pe trupul dumitale cam ce-mi trece prin minte!”

Îl împinse pe cerşetor şi porni spre oraş. Totul era diferit de ce văzuse în trecut. Aici, lumea nu era nici proastă ca la han, nici visătoare ca în cetatea unde îşi făcuse studiile. Cîteva idei despre lumea în care ajunsese şi le făcuse încă de la universitate. Era o lume a egalităţii, unde cel bogat nu mai oprima pe cel sărac, aşa cum văzuse şi trăise el în trecut. Necazurile puteau fi uitate. Acum, putea trăi cum voia el. S-a pus să muncească, pentru a putea să se bucure de lumea aceea fabuloasă. La început a lucrat 8 ore pe zi, apoi, cum vremurile erau mai grele, a început să lucreze 12 ore, apoi 14. După aceea şi-a luat o saltea la locul de muncă, ca să se odihnească mai bine şi să nu mai facă naveta. A putut astfel să lucreze 18 ore pe zi. Apoi 22. De acest prag nu a mai putut trece, ci a murit.

***

Acum, deja călit şi încercat, voia în sfîrşit să se întoarcă acasă, la familia lui. Cînd să intre pe poarta Împărăţiei veşnice, cerşetorul i s-a pus dinainte: „Dă-mi un ban şi te las să treci!”

„Nu am bani”, i-a răspuns omul care deja îmbătrînise.

„Atunci nu poţi să treci!”, îi replică cerşetorul.

„Ai milă de mine şi lasă-mă să trec. Sînt atît de obosit…”

„Nu mă mai poţi împinge sau lovi ca altădată, nu?”, îl întrebă cerşetorul.

„Cu adevărat, nu mai pot. Fii bun şi spune-mi măcar din ce lume vin”.

„Vii din lumea celor fără trup şi fără minte”.

„Nu înţeleg”, făcu atunci omul. „Mai întîi a fost lumea celor cu trup şi fără minte, apoi a celor cu minte şi fără trup, iar ultima a fost a celor fără minte şi fără trup. Spune-mi, te rog, ce înseamnă toate astea?”

Cerşetorul îi zise atunci:

„Oamenii au crezut că dacă se supun trupului vor fi dumnezei. Ei s-au făcut astfel după chipul şi asemănarea animalelor. Animalele care trăiesc pe lîngă oameni caută să se înomenească, să se poarte ca oamenii, să iubească, adică să urce mai sus decît le-a făcut Dumnezeu. Oamenii au făcut, însă, invers decît animalele: au socotit că mintea şi raţiunea nu sînt bune şi s-au făcut asemenea animalelor. Aici intră toţi cei pe care i-ai văzut pe vremea cît trăiai la han, adică oamenii curvari, beţivi, grosolani, proşti, vulgari, golani, agresivi.

Aceasta este lumea în care trupul a căzut în mîna demonilor.

Dar nu ai vrut o asemenea lume, şi bine ai făcut. Însă ai nimerit în a doua, şi mai rea, alcătuită după modelul demonilor, adică cu minte, dar fără trup. Aceea e o lume subţire, sofisticată, rafinată, o lume a spiritului, o lume a civilizaţiei. Acolo, visele şi speranţele sînt mii şi mii, dar ele nu se împlinesc, pentru că aceea este o lume a spiritului fără trup, adică fără materializare. De ceea, este o lume plină de depresivi şi melancolici.

Este de fapt lumea în care sufletul a căzut în mîna demonilor.

Dar ţie, omule, nu ţi-a plăcut nici această lume. Şi bine ai făcut. Nu ai vrut nici lumea trupului, nici lumea spiritului. Ai vrut, după cum era firesc, o lume care să le îmbine pe acestea, să aibă şi trup şi suflet, după cum tu însuţi eşti alcătuit. Dar vai, ai nimerit în lumea capitalistă. Aceasta este o lume fericită în teorie. Însă capitalismul, care prin alte părţi se mai numeşte şi comunism, este bun doar pînă cînd intri înăuntru. Resursa din care se hrănesc capitalismul şi comunismul nu sînt bogăţiile naturale, nu sînt banii, ci însuşi omul. Nu ai făcut bine ducîndu-te acolo. În lumea aceea, cei care nu şi-au pierdut încă trupul, ca şi cei care nu şi-au pierdut încă sufletul nu au scăpare. Acolo, oamenii nu sînt nici ca animalele, nici ca demonii, ci ca materia. Ei sînt materie. Animalele au trup, demonii au minte, însă materia neorganizată, adică ţărîna, nu are nici trup, nici minte. Din materie nu pot fi făcute decît maşinile, roboţii, după ideile stăpînior-creatori care le mînuiesc. Omul capitalist sau comunist, numit şi omul nou, este o simplă maşină. Capitalismul şi comunismul l-au adus pe om în starea de dinainte de a fi zidit, l-au nimicit. De aceea, lumea din care vii tu acum este lumea distrugerii, a pustiului, a dezolării. Este lumea în care omul nu mai este nimic, nu mai valorează nimic. Este lumea care te-a ucis pe tine…”

„Dragul meu fiu”, spuse apoi cerşetorul arătîndu-Şi adevărata înfăţişare. „Eu sînt Tatăl tău. Ţi-am urmat paşii pe unde ai fost toată viaţa ta. M-ai ţinut lîngă tine prin bănuţul pe care Mi-l aruncai mai mult în silă atunci cînd treceai vămile vieţii. Ai suferit chinuri cumplite: Mai întîi din pricina neîmplinirii sufletului, apoi din cauza neîmplinirii trupului, iar în cele din urmă din cauza neîmplinirii nici a sufletului, nici a trupului.

O, dar cîtă bucurie am acum, căci iată, pînă la urmă, ai ajuns înapoi acasă, unde ai de toate. Intră să te bucuri şi să-ţi bucuri şi fraţii. Intră acolo unde este împlinire. Intră şi fii din nou fericit.

Am, însă, o întrebare pentru tine, fiul Meu: De ce nu s-a putut şi altfel?…”

Sursa: filida.wordpress.com/2010/06/06/povestea-fiului-ratacitor 

Povestea mărului

Se făcea, povesteşte un călugăr, că în vis eram un…măr, mic si rotund. Şi la poarta cojii mele a bătut un vierme: - Prea frumosule măr, se linguşea viermele, mă laşi să mă hrănesc şi eu cu sucul tău, căci îmi este tare foame… Şi mărul, în bunătatea lui, l-a lăsat pe vierme să se hrănească din pulpa sa. Pe zi ce trecea, viermele devenea tot mai gras şi frumos, devorând conţinutul gustosului fruct…şi înmulţindu-se, transforma conţinutul zemos şi dulce într-o masă amorfă, neagră, urât mirositoare, de putregai. 

De seminţe, hrăpăreţul vierme nu putea să se atingă…Acolo scânteia însăşi viaţa mărului… Am ajuns apoi, mai povesteşte călugărul, în mâna unui copil, care văzând că sunt stricat a vrut să mă arunce. Dar chiar în acel moment i-a sclipit o idee: să smulgă seminţele mărului din putregaiul care le înconjura şi să le planteze în pământ. Copilul a avut astfel grijă, ca în fiecare zi să ude cu apă vie seminţele plantate şi să le vorbească mereu, ca şi când ar fi fost nişte fiinţe. Seminţele au încolţit şi adăpate de cuvintele iubitoare ale copilului s-au înălţat, au devenit un frumos pom, care după trei ani a rodit mere frumoase şi curate. 

Copilul a avut grijă ca niciun vierme să nu mai atace roadele copacului crescut cu atâta iubire. ,,M-am trezit din vis”, încheie povestirea sa călugărul, ,,când eram un alt măr, mai mare, mai frumos, mai curat, mai sănătos decât eram prima dată, şi odihneam fericit în mâna unui copil”. 

Arsenie Boca - Texte filocalice

M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: Transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieti.

Cel mai greu păcat, vesnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

Ascultarea stinge orice frământare si opreste orice initiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuti duhovnicesti.

Chiar când se realizează sfintenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării. 

Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfintii adevărati sunt cei ce nu stiu că sunt sfinti, ce tin mortis că-s păcătosi.

Cei care opresc copiii de la credintă sunt osânditi mai rău ca sinucigasii.

Partea începătorilor este nevointa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum si grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul puterii, căci acolo bat furtuni mari si se rup aripile mintii. 

Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate si o eroare fundamentală a naturii umane.

Sunt multe chipuri de a intra în Împărătia lui Dumnezeu, dar numai o singură usă: Iisus Hristos.

Toti cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un sarpe.

Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Si unul si altul te desface de lumea aceasta. Numai ispitele, necazurile si tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta si să ne ducă la un fel de moarte fată de lume, care-i smerenia deplină si conditia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începători; toată grija să le fie să nu se nevoiască cu gândurile. A nu avea gânduri e tot asa de cu neputintă ca si a crede că poti opri vântul, dar, cu orânduire dumnezeiască, vin si vremuri fără furtună.

Si gândurile bune trebuie controlate cu o altă constiintă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor este lege în călugărie. Neântrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poti apăra de săgetile slavei desarte. 

Nu te rusina câtusi de putin să slujesti altora si să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.

Lepădarea de lume are două trepte. Întâi de lepădăm de lumea din afară si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepădăm si de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile si toate slăbiciunile noastre personale. Să desăvârsim lepădarea de lume cu lepădarea de sine. Lepădarea de lume e o convingere, pe care poti s-o ai si-n mijlocul lumii stând, precum poti să n-o ai în adâncul pustiei petrecând.

Nu-ti deschide inima oricui, dar vorbeste despre treburile tale cu omul întelept si temător de Dumnezeu.

Nu sta în adunarea tinerilor si a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriti, pe cei simpli si nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet. 

Dacă nu esti băgat în seamă de oameni nu te întrista, ci îngrijeste-te să ai o bună vietuire, cu destulă îngrădire, asa cum se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu si unui evlavios monah.

O inimă curată străbate Cerul si iadul.