Povestea fiului rătăcitor

A fost odată un copil cuminte, care ducea o viaţă fericită şi lipsită de griji, în sînul familiei sale. Nimic nu-i lipsea. Tatăl lui era Dumnezeu, iar îngerii şi sfinţii erau fraţii şi surorile sale. Avea hrană din belşug, din tot ce-i poftea inima, dar mai presus de orice avea parte de dragostea şi purtarea de grijă a familie sale. Era pe deplin fericit!

Timpul a trecut, copilul s-a văzut mai măricel şi pentru că auzise el cîte şi mai cîte despre cele ce se petreceau în lumea largă, i s-a urît cu viaţa ce-o ducea lîngă ai lui. Voia altceva. Cu totul altceva. A intrat într-o zi în odaia Tatălui său şi I-a spus:

“Tată, am văzut că băieţii de vîrsta mea petrec, chefuiesc, trag cu puşca, se duc la război. Dă-mi voie să mă duc şi eu cu ei, măcar o dată!”

“Fiule”, i-a răspuns atunci Tatăl cu inima întunecată dintr-odată, “mai bine rămîi o vreme şi cînd te vei face bărbat deplin, atunci te vei putea duce fără nicio grijă unde vei vrea. Acum eşti prea mic. Nu te duce!”

“Să nu mă duc? Cu Tine mă fac de rîs dinaintea tuturor prietenilor mei. M-am săturat de Tine. Mă duc oricum. Nu încerca să mă opreşti, că o să fac tot cum ştiu eu!”.

Tatăl a oftat şi a lăsat fruntea înnegurată în pămînt, spunînd: „Măcar ia ceva bani, să ai cu tine pe acolo pe unde vrei să te duci, ca să nu-ţi fie greu”.

„Mulţumesc, Tată!”, spuse băiatul învoirat şi o zbughi spre odaia lui ca să se pregătească.

Jale mare a fost în toată casa atunci cînd băiatul a plecat. Plîngea şi ultima slugă din casă, darămite Tatăl lui… Însă el era bucuros, vesel, ca omul care respiră pentru prima dată aerul nesfîrşitei libertăţi.

***

Şi aşa, cu desaga în spinare, băiatul a plecat. Voia să ajungă departe, cît mai departe de locurile acelea, care aveau pentru el un aer de plictiseală. A mers el cît a mers şi înainte să apună soarele după deal, a ajuns la un han. Înăuntru era lume multă. Muzică, fum, vorbărie, rîsete… Se simţea atît de bine… Nici nu trecuse mult de cînd plecase de acasă şi se pare că deja găsise ceea ce căuta. Chiui de bucurie şi dădu să intre, cînd de nicăieri, îi apăru dinainte un cerşetor zdrenţăros cu mîna întinsă:

„Dă-mi un bănuţ şi te las să treci”, îi spuse cerşetorul.

„Ce spui, nene, mă opreşti din drum chiar tu, un necăjit?” Scoase totuşi la nimereală un bănuţ lucitor de la brîu şi i-l aruncă cerşetorului dinainte: „Iaca bre, un bănuţ. Lasă-mă să trec! Te-ai pomeni că eşti vameşul locului acestuia”. „Ba sînt vameşul locului de unde te tragi, băiete. Dar hai să ne socotim. Pentru bănuţul ce mi l-ai dat, am să-ţi spun din ce lume vii. Vii din rai, de acolo unde trăiesc sfinţii”. „Ştiu şi singur! Mi-e lehamite de sfinţi”, i-o tăie scurt tînărul şi-l împinse pe cerşetor la o parte ca să poată trece.

Tînărul a intrat în han şi a rămas acolo o bună bucată de vreme. S-a însurat cu hangiţa, a făcut cu ea copii. Dar după un timp, hangiţa s-a dus după altul, iar pe el l-a lăsat să robească la han cît era ziua şi noaptea de lungă. Îşi simţea trupul apăsat. Nu mai putea. Într-o zi, sătul de viaţa de acolo, şi-a făcut din nou desaga, dar nu s-a întors la casa Tatălui său, ci voia să mai caute. Astfel, a pornit din nou în lume. A mers cale lungă, pînă ce a ajuns la porţile unei cetăţi strălucite, cu străzi largi, cu universităţi, teatre şi operă. După chinul de la han, ceea ce vedea dinaintea ochilor i se părea raiul pe pămînt.

Cînd să treacă de pragul cetăţii, cerşetorul, care parcă mai ieri îi ceruse un bănuţ ca să-l lase să intre în han, i se ivi din nou dinaintea ochilor.

„Dă-mi un ban şi am să-ţi spun din ce lume vii”, îi zise cerşetorul. „Ştiu din ce lume vin, hai, lasă-mă!”, făcu omul un gest nervos cu mîna. Băgă totuşi mîna în buzunar şi-i dete o monedă. Bucuros, cerşetorul o luă şi-i spuse omului: „Vii din lumea fiinţelor cu trup şi fără minte”. „Ei… asta-i prea de tot!”, îl împinse el pe cerşetor cu mîna şi intră în cetate plin de mînie.

Acolo petrecu bine o perioadă de timp. Lume rafinată, banchete, studii universitare… Pînă cînd într-o zi, fără să ştie prea bine de ce anume, s-a trezit internat într-o unitate de psihiatrie. Diagnosticul: depresie acută. A stat acolo o vreme, s-a refăcut, dar şi-a dat seama că nu mai putea continua asemenea viaţă. Îşi simţea sufletul pustiu. Dar nu s-a întors acasă nici acum, ci a plecat spre alte locuri…

A mers cît a mers pînă a ajuns departe, departe, într-un loc despre care nu mai auzise niciodată. Voia să-şi încerce norocul şi acolo.

Cînd să intre în oraş, cerşetorul îi blocă trecerea din nou: „Dă-mi un ban, şi am să-ţi spun din ce lume vii”. Speriat de această dată de apariţia de dinaintea lui, neştiind ce să mai creadă, omul scoase un ban şi i-l dădu, întrebîndu-l: „De unde zici dumneata că vin?”

„Vii din lumea fiinţelor cu minte şi fără trup”, răspunse cerşetorul.

„Aşa o fi”, zise el enervat, „dar acum dă-te la o parte ca să intru, că dacă nu, ai să simţi chiar pe trupul dumitale cam ce-mi trece prin minte!”

Îl împinse pe cerşetor şi porni spre oraş. Totul era diferit de ce văzuse în trecut. Aici, lumea nu era nici proastă ca la han, nici visătoare ca în cetatea unde îşi făcuse studiile. Cîteva idei despre lumea în care ajunsese şi le făcuse încă de la universitate. Era o lume a egalităţii, unde cel bogat nu mai oprima pe cel sărac, aşa cum văzuse şi trăise el în trecut. Necazurile puteau fi uitate. Acum, putea trăi cum voia el. S-a pus să muncească, pentru a putea să se bucure de lumea aceea fabuloasă. La început a lucrat 8 ore pe zi, apoi, cum vremurile erau mai grele, a început să lucreze 12 ore, apoi 14. După aceea şi-a luat o saltea la locul de muncă, ca să se odihnească mai bine şi să nu mai facă naveta. A putut astfel să lucreze 18 ore pe zi. Apoi 22. De acest prag nu a mai putut trece, ci a murit.

***

Acum, deja călit şi încercat, voia în sfîrşit să se întoarcă acasă, la familia lui. Cînd să intre pe poarta Împărăţiei veşnice, cerşetorul i s-a pus dinainte: „Dă-mi un ban şi te las să treci!”

„Nu am bani”, i-a răspuns omul care deja îmbătrînise.

„Atunci nu poţi să treci!”, îi replică cerşetorul.

„Ai milă de mine şi lasă-mă să trec. Sînt atît de obosit…”

„Nu mă mai poţi împinge sau lovi ca altădată, nu?”, îl întrebă cerşetorul.

„Cu adevărat, nu mai pot. Fii bun şi spune-mi măcar din ce lume vin”.

„Vii din lumea celor fără trup şi fără minte”.

„Nu înţeleg”, făcu atunci omul. „Mai întîi a fost lumea celor cu trup şi fără minte, apoi a celor cu minte şi fără trup, iar ultima a fost a celor fără minte şi fără trup. Spune-mi, te rog, ce înseamnă toate astea?”

Cerşetorul îi zise atunci:

„Oamenii au crezut că dacă se supun trupului vor fi dumnezei. Ei s-au făcut astfel după chipul şi asemănarea animalelor. Animalele care trăiesc pe lîngă oameni caută să se înomenească, să se poarte ca oamenii, să iubească, adică să urce mai sus decît le-a făcut Dumnezeu. Oamenii au făcut, însă, invers decît animalele: au socotit că mintea şi raţiunea nu sînt bune şi s-au făcut asemenea animalelor. Aici intră toţi cei pe care i-ai văzut pe vremea cît trăiai la han, adică oamenii curvari, beţivi, grosolani, proşti, vulgari, golani, agresivi.

Aceasta este lumea în care trupul a căzut în mîna demonilor.

Dar nu ai vrut o asemenea lume, şi bine ai făcut. Însă ai nimerit în a doua, şi mai rea, alcătuită după modelul demonilor, adică cu minte, dar fără trup. Aceea e o lume subţire, sofisticată, rafinată, o lume a spiritului, o lume a civilizaţiei. Acolo, visele şi speranţele sînt mii şi mii, dar ele nu se împlinesc, pentru că aceea este o lume a spiritului fără trup, adică fără materializare. De ceea, este o lume plină de depresivi şi melancolici.

Este de fapt lumea în care sufletul a căzut în mîna demonilor.

Dar ţie, omule, nu ţi-a plăcut nici această lume. Şi bine ai făcut. Nu ai vrut nici lumea trupului, nici lumea spiritului. Ai vrut, după cum era firesc, o lume care să le îmbine pe acestea, să aibă şi trup şi suflet, după cum tu însuţi eşti alcătuit. Dar vai, ai nimerit în lumea capitalistă. Aceasta este o lume fericită în teorie. Însă capitalismul, care prin alte părţi se mai numeşte şi comunism, este bun doar pînă cînd intri înăuntru. Resursa din care se hrănesc capitalismul şi comunismul nu sînt bogăţiile naturale, nu sînt banii, ci însuşi omul. Nu ai făcut bine ducîndu-te acolo. În lumea aceea, cei care nu şi-au pierdut încă trupul, ca şi cei care nu şi-au pierdut încă sufletul nu au scăpare. Acolo, oamenii nu sînt nici ca animalele, nici ca demonii, ci ca materia. Ei sînt materie. Animalele au trup, demonii au minte, însă materia neorganizată, adică ţărîna, nu are nici trup, nici minte. Din materie nu pot fi făcute decît maşinile, roboţii, după ideile stăpînior-creatori care le mînuiesc. Omul capitalist sau comunist, numit şi omul nou, este o simplă maşină. Capitalismul şi comunismul l-au adus pe om în starea de dinainte de a fi zidit, l-au nimicit. De aceea, lumea din care vii tu acum este lumea distrugerii, a pustiului, a dezolării. Este lumea în care omul nu mai este nimic, nu mai valorează nimic. Este lumea care te-a ucis pe tine…”

„Dragul meu fiu”, spuse apoi cerşetorul arătîndu-Şi adevărata înfăţişare. „Eu sînt Tatăl tău. Ţi-am urmat paşii pe unde ai fost toată viaţa ta. M-ai ţinut lîngă tine prin bănuţul pe care Mi-l aruncai mai mult în silă atunci cînd treceai vămile vieţii. Ai suferit chinuri cumplite: Mai întîi din pricina neîmplinirii sufletului, apoi din cauza neîmplinirii trupului, iar în cele din urmă din cauza neîmplinirii nici a sufletului, nici a trupului.

O, dar cîtă bucurie am acum, căci iată, pînă la urmă, ai ajuns înapoi acasă, unde ai de toate. Intră să te bucuri şi să-ţi bucuri şi fraţii. Intră acolo unde este împlinire. Intră şi fii din nou fericit.

Am, însă, o întrebare pentru tine, fiul Meu: De ce nu s-a putut şi altfel?…”

Sursa: filida.wordpress.com/2010/06/06/povestea-fiului-ratacitor 

Povestea mărului

Se făcea, povesteşte un călugăr, că în vis eram un…măr, mic si rotund. Şi la poarta cojii mele a bătut un vierme: - Prea frumosule măr, se linguşea viermele, mă laşi să mă hrănesc şi eu cu sucul tău, căci îmi este tare foame… Şi mărul, în bunătatea lui, l-a lăsat pe vierme să se hrănească din pulpa sa. Pe zi ce trecea, viermele devenea tot mai gras şi frumos, devorând conţinutul gustosului fruct…şi înmulţindu-se, transforma conţinutul zemos şi dulce într-o masă amorfă, neagră, urât mirositoare, de putregai. 

De seminţe, hrăpăreţul vierme nu putea să se atingă…Acolo scânteia însăşi viaţa mărului… Am ajuns apoi, mai povesteşte călugărul, în mâna unui copil, care văzând că sunt stricat a vrut să mă arunce. Dar chiar în acel moment i-a sclipit o idee: să smulgă seminţele mărului din putregaiul care le înconjura şi să le planteze în pământ. Copilul a avut astfel grijă, ca în fiecare zi să ude cu apă vie seminţele plantate şi să le vorbească mereu, ca şi când ar fi fost nişte fiinţe. Seminţele au încolţit şi adăpate de cuvintele iubitoare ale copilului s-au înălţat, au devenit un frumos pom, care după trei ani a rodit mere frumoase şi curate. 

Copilul a avut grijă ca niciun vierme să nu mai atace roadele copacului crescut cu atâta iubire. ,,M-am trezit din vis”, încheie povestirea sa călugărul, ,,când eram un alt măr, mai mare, mai frumos, mai curat, mai sănătos decât eram prima dată, şi odihneam fericit în mâna unui copil”. 

Arsenie Boca - Texte filocalice

M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: Transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieti.

Cel mai greu păcat, vesnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

Ascultarea stinge orice frământare si opreste orice initiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuti duhovnicesti.

Chiar când se realizează sfintenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării. 

Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfintii adevărati sunt cei ce nu stiu că sunt sfinti, ce tin mortis că-s păcătosi.

Cei care opresc copiii de la credintă sunt osânditi mai rău ca sinucigasii.

Partea începătorilor este nevointa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum si grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul puterii, căci acolo bat furtuni mari si se rup aripile mintii. 

Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate si o eroare fundamentală a naturii umane.

Sunt multe chipuri de a intra în Împărătia lui Dumnezeu, dar numai o singură usă: Iisus Hristos.

Toti cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un sarpe.

Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Si unul si altul te desface de lumea aceasta. Numai ispitele, necazurile si tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta si să ne ducă la un fel de moarte fată de lume, care-i smerenia deplină si conditia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începători; toată grija să le fie să nu se nevoiască cu gândurile. A nu avea gânduri e tot asa de cu neputintă ca si a crede că poti opri vântul, dar, cu orânduire dumnezeiască, vin si vremuri fără furtună.

Si gândurile bune trebuie controlate cu o altă constiintă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor este lege în călugărie. Neântrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poti apăra de săgetile slavei desarte. 

Nu te rusina câtusi de putin să slujesti altora si să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.

Lepădarea de lume are două trepte. Întâi de lepădăm de lumea din afară si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepădăm si de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile si toate slăbiciunile noastre personale. Să desăvârsim lepădarea de lume cu lepădarea de sine. Lepădarea de lume e o convingere, pe care poti s-o ai si-n mijlocul lumii stând, precum poti să n-o ai în adâncul pustiei petrecând.

Nu-ti deschide inima oricui, dar vorbeste despre treburile tale cu omul întelept si temător de Dumnezeu.

Nu sta în adunarea tinerilor si a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriti, pe cei simpli si nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet. 

Dacă nu esti băgat în seamă de oameni nu te întrista, ci îngrijeste-te să ai o bună vietuire, cu destulă îngrădire, asa cum se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu si unui evlavios monah.

O inimă curată străbate Cerul si iadul. 

Câinele lui Iov

Toată lumea cunoaste povestea lui Iov, dar putini o stiu pe cea a câinelui său. Totusi, acest câine ar avea un cuvânt de spus despre drumul pe care duce la Dumnezeu. El l-a ajutat pe Iov să priceapă cel mai mare dintre toate misterele, cel al Răului. Asadar, Iov este singurul om care a avut drept maestru un câine. Câtă vreme Iov fusese bogat, si câinele a fost gras si prosper, căci cum e tatăl, asa-i si fiul, cum e omul, asa-i si câinele. Dar când Dumnezeu a revărsat năpasta asupra lui Iov, câinele, care n-avea nimic de-a face cu astea, o îndură si el. Culmea este că Biblia, fiind redactată exclusiv pe oameni, acest fapt a fost în întregime uitat! Ah, ingratitudinea acestei rase! Merită din plin potopul! Iov deveni scheletic. Câinele lui de asemenea. Dar trebuie să recunoastem că pentru un câine, a fi „un pachet de oase” este mai insuportabil decât pentru un om: avea impresia că devenise un fel de mâncare, jinduit de semenii lui. Iov fu acoperit de cruste si de bube. Câinele, de asemenea dar, dintr-o dată tot părul îi căzu si trebuie să recunoastem că, având mai mult păr decât Iov, nenorocirea lui era mai mare. Pe deasupra Iov se ruga, găsindu-si mângâierea în Scripturi. Credea că dă un sens nenorocirii lui si se desfătă, sperând: Dumnezeu îl încerca, Dumnezeu se interesa de el! răsplata lui va fi nemăsurată în Rai! Dar câinele îsi lingea bietele lui labe umflate si se multumea să-l privească pe Iov, fără a întelege. Unde era blidul cu mâncare care îl astepta la ore fixe? A dispărut! Si usa care-l proteja? La fel! Ce devenise fereastra prin care intra soarele, făcându-i atât de plăcute fiestele? A zburat! Si acoperisul din care atârnau peretii? La fel! Oamenii au obiceiul să creadă că Dumnezeu trebuie, sau ar trebui, să le rezolve toate problemele. Câinii au aceiasi slăbiciune, dar Dumnezeul lor este omul. Câinele lui Iov trecu deci printr-una dintre acele perioade pe care un teolog ar numi-o „criză de credintă”. „ Dacă Iov este Dumnezeu, îsi zicea el, cum de permite toate acestea? Nu i-am fost eu credincios? Nu l-am servit bine? Dacă poate totul, de ce nu face nimic?” Totusi, cu inteligenta lui de câine iesi, mai repede decât confratii lui umani, din aceste dileme. Deodată îsi zise: „ Rationamentul meu e logic, dar stă pe baze pe care nu le-am verificat niciodată. Cine mi-a spus mie că Iov era atotputernic? De unde această convingere? Probabil că i-am atribuit calităti care tin de pura mea fantezie! Poate că am luat dorintele mele drept realităti! În loc de a repune în discutie divinitatea lui Iov sau existenta sa, ar fi mai bine să caut să înteleg cine este si cum functionează! În fond, puterile lui Dumnezeu sunt, probabil, cu totul altele! Situatia este poate fundamental diferită, fată de ceea ce văd eu”. Câteva zile mai târziu, concluzia lui deveni mai prudentă: „ S-AR PĂREA că Iov e în aceiasi încurcătură ca si mine, ceea ce nu-l împiedică să existe, nici să fie un Dumnezeu!...” Odată atins acest stadiu se simti împăcat. Când ceilalti câini, văzându-i pe amândoi trecând atât de jalnici, îsi băteau joc de-o atât de prăpădită divinitate, dublată de o slugă atât de pricăjită, sigur de sine, lătra si mai tare pentru a-i face să tacă. Consimtea cu totul la ceea ce părea de neimaginat: un Dumnezeu decăzut. Când, pentru a-l încerca, i se cerea părerea, răspundea că pe el asta nu-l mai frământă! Între timp, Iov trăia într-o lume în care totul, chiar si suferinta lui, aveau un sens si asta îl întărea. Suferea fiindcă Dumnezeu a permis să se întâmple asa! Dar câinele lui Iov trăia într-o lume incoerentă, în care Iov era singurul lui sprijin. Un lucru îl mângâia: Iov mirosea a bucurie. Animalele stiu foarte bine că oamenii miros totdeauna a frică. Le trec atâtea prin minte, amintiri ale unor suferinte vechi, nelinisti pentru viitor, încât acestea îl tin într-o stare de angoasă permanentă. Animalelor le este străin sentimentul fricii, cu exceptia confruntării cu răpitoarele. Frică de-o clipă. Când îi lingea mâna lui Iov, câinele simtea mirosul bolii, al foamei, al bătrânetii, dar nu si pe cel al fricii. Nu putea să înteleagă că asta se întâmplă fiindcă Iov avea credintă, dar câinele era fericit pentru stăpânul lui. În schimb era el, animalul, cel care tremură de frică! Din păcate, acest miros bun al lui Iov luă sfârsit! 

...

- Dar e o lovitură mortală, Doamne, nu poti să-mi iei, deodată, tot ceea ce-i aici si tot ceea ce-i dincolo! 

- Ce să mai vorbim despre lumea ta de dincolo! Căldură, muzică, confort! Păi, acesta-i idealul unui derbedeu. Hai, pleacă Iov, raiul tău îti seamănă, dar nu e nicidecum al meu! E alcătuit din toate meschinăriile care îti trec prin cap! Raiul dorintelor nepotolite si al conventiilor! E opozitia dintre cald si rece! Ca de obicei! Nimic cu adevărat transcendent! Nimic cu adevărat surprinzător! Nimic original!...De fapt, este ca si aici, nu-i asa, doar că-i ÎN ALTĂ PARTE, MAI TÂRZIU SI MAI MARE! Sunt cu adevărat dezamăgit, Iov! Dacă asa vezi tu raiul meu, Phui! m-ai bine nu m-as gândi la felul cum mă vezi tu pe mine! Sunt eu un negustor care vinde o marfă proastă? Am oare atât de putină imaginatie? Să fim seriosi! Tu crezi că mă cunosti, dar nu mi-ai văzut niciodată fata! Ti-o închipui din auzite! Stai să vezi,  as îndrăzni să fac o încercare...Fără îndoială, rezultatele ar fi grăitoare! Ia să vedem, cum auzi tu vocea mea, în acest moment? urlă Dumnezeu. 

- Eeei, zise Iov

- Hai, spune drept! 

- E adevărat că uneori nu-i prea blândă, bâigui Iov.

- Ei bine, iată, dovada a fost făcută! Haide, ascultă-mă bine, Iov, eu nu URLU si nici nu sunt de NEÎNTELES. Chiar în acest moment, te asigur că suflul meu nu ar clinti nici petala unei flori. Cât despre caracterul meu insondabil, el ti se pare asa fiindcă nu l-ai sondat niciodată cu adevărat. Ah, m-am săturat de a fi văzut drept un fel de bătrân sadic si ramolit! De 80 de ani mi te rogi adresându-te altcuiva! E prea de tot!

...

Tu încerci mereu să scapi de încurcături prin grabă, tratându-le ca pe un neajuns trecător. Si atunci rezultatul se vede prea bine. Dacă soarele nu se arată după ploaie, te îndoiesti de mine! Te înfurii! Acesti sori care strălucesc după ploaie, aceste paradisuri care urmează după infern, lasă-le altora! Caută un soare care străluceste mereu! Un rai permanent! Sări afară din RĂU, afară din tipare, în LUMINĂ! 

- Dar sunt scufundat în întuneric, Doamne, mi-ai luat totul!

- Ti-am luat totul prin bunăvointa mea. Caută! Scurmă întunericul! 

- Dar e o mârsăvie, Doamne! N-am cunoscut niciodată o noapte atât de adâncă. N-am fost niciodată atât de despuiat de toate! Nu am nici trecut, nici viitor! Nu mai cred în nimic! Nici o poartă nu mi se deschide! 

- Norocul tău!

- Îti bati joc de mine, Doamne!

- Nu! Căci nu sunt un Dumnezeu care vine...după aceea. Nu sunt acela care va veni în ajutor! Nu sunt cel care alungă întunericul! Nu sunt mângâietorul! Căci, de fapt, eu MÂNGÂI, dar altfel! Nu asa cum credeai! Haide, caută! Cercetează oroarea!

- Dar oroarea e groaznică, Doamne! 

...

Iov închise ochii. La început bâjbâi. Apoi îsi zise: „ Mi-e frig. Cum e asta? Cum? Cum?! Atunci pătrunse în spatele lui, acolo unde era mai lat, apoi în umeri, în pântece. În locul acela, frigul semănă cu o singură întindere, compactă, statornică. Dar el continua să-l întrebe, folosind cuvântul „cum” ca pe un sfredel. Sub această întindere, care de fapt, se dezvăluia intermitent, descoperi altele, ca niste peisaje, din ce în ce mai conturate, din ce în ce mai diferite si din ce în ce mai...transparente. Atunci trăi frigul în toate detaliile, în degetele mâinilor si picioarelor, în locuri atât de minuscule cum nu ar fi putut crede că există. Era o panoramă pe care nu ar fi putut să o descopere atâta timp cât fugea de ea. Si, deodată, se trezi  în afara  frigului! Re-deschise ochii:

- Stii ce mi s-a întâmplat? îl întrebă pe câine. Am intrat în frig! 

...

- Stiu, zise câinele. Este tocmai ce voiam să-ti spun!

- Da, e incredibil! E un miracol! Dacă frigul nu este frig! Dacă te regăsesti în afară...

- Te regăsesti în afară, fiindcă ai intrat înăuntru! îl corectă câinele.

...

-Dumnezeule, zise Iov , el a înteles înaintea mea, paradisul este aici! În acest infern! 

(Fragmente din volumul de povestiri Ultimul tablou al lui Wang Wei, de Ariane Buisset)