Meditatia - solutie pentru perioada de tranzitie spirituala

   Mintea poate încearca într-una să rezolve problemele, dar nu le poate rezolva. Fiecare solutie va aduce cu ea mult mai multe probleme. Acesta este motivul pentru care filozofia a esuat complet. Filozofia este cel mai mare esec din lume si a dus la o irosire uriasă a inteligentei omenesti, o irosire aproape incalculabilă, deoarece oamenii cu cea mai mare inteligentă s-au ocupat toată viata cu problemele filozofice. De la Aristotel la Wittgenstein, mii de oameni sclipitori si-au irosit toată sclipirea pentru simplul motiv că încercau să rezolve probleme luate separat, în loc să meargă la rădăcina tuturor problemelor în ansamblu.
   Mintea e singura problemă. Asa se face că filozofia vine cu multe solutii, cu multe concluzii, dar nicio concluzie nu e concluzivă. Imediat răsar mult mai multe probleme. Nici măcar o singură problemă nu a fost rezolvată prin demers filozofic, dar filozofia încă merge pe drumul ei, afundându-se tot mai mult si mai mult în desert. Ea nu poate ajunge la ocean, drumul ei e în mod fundamental gresit. Prin asta se deosebeste religia de ea. Religie înseamnă să nu încerci să rezolvi problemele luate separat, ci să privesti la rădăcina tuturor problemelor si s-o tai pe aceasta. Asta e ceea ce numim meditatie: meditatie este tăierea rădăcinii. Meditatia nu e o solutie pentru nicio problemă anume, ea nu rezolvă nimic. Ea nu face decât să te ajute să te debarasezi de minte, de cea care dă nastere problemelor. Ea nu face decât să te ajute să aluneci din minte asa cum sarpele iese din pielea veche.
   Odată ce ai înteles că nu esti mintea ta, marea transcendentă a avut loc. Dintr-o dată toate problemele devin insignifiante, încet, încet ele se evaporă. Rămâi cu o pace adâncă, o mare tăcere se înstăpâneste. Tăcerea aceasta este solutia, pacea aceasta este răspunsul, răspunsul tuturor răspunsurilor. Acesta e miracolul religiei sau miracolul meditatiei, ca să fim mai exacti: anume că fără să rezolve nici o singură problemă ea rezolvă toate problemele, dintr-o singură lovitură. E un salt brusc, un salt cuantic.
   Iar în tine sentimentul îsi face deja aparitia. Spui: '' Dacă mă gândesc că am o problemă, atunci chiar o am.'' În momentul în care te gândesti, îi dai nastere; iar odată ce ti-a apărut, începi să cauti solutii. Si cine e entitatea care va căuta solutii, si unde la va căuta? Mintea e cea care va căuta solutii, si le va căuta în minte. Vezi absurditatea situatiei? E ca si cum te-ai trage în sus de snurul pantofilor, ca să te înalti de la pământ; e cu neputintă. Da, mintea va fabrica multe solutii, dar acestea nu vor fi decât superficiale. Chestiunea fundamentală va rămâne neatinsă si multe altele vor apărea, iar procesul continuă...ad infinitum.
   ...
    Si-ti va fi putin mai greu. Deoarece acesta este momentul de tranzitie. Te vei simti foarte vulnerabil, te vei simti aproape scindat, căci nu vei fi în noapte, nu vei fi în zi. Vei fi undeva între ele, pe drum. Doar un mic fragment din tine va începe să vorbească limbajul viitorului, limbajul zilei, iar tu vei constata că e ca si cum ai devenit două persoane.
     Perioada aceasta de tranzitie e cea mai dificilă perioadă pentru fiecare om care meditează - începe să se prăbusească. Dacă te duci la un psiholog, îti va spune: ''Asta e o cădere nervoasă''. Iar dacă în mintea ta intră ideea că e o cădere nervoasă, atunci normal că asa va fi. Dar nu e o cădere, este o înăltare, dar psihologia nu are încă idee despre înăltări. Ea va încerca să te împingă înapoi în pielea veche pe care ai lăsat-o în urmă sau esti pe cale să o lasi în urmă. Dar asta nu se poate face, e imposibil. 

   Astfel că psihologia, cu diversele ei scoli de psihanaliză, psihosinteză, gestalt si asa mai departe...toate acestea bâjbâie în întuneric din cauză că încă nu sunt constiente de faptul că un om se poate înălta mai presus de minte. Sunt psihologi ca B.F. Skinner sau Delgado care cred că omul nu e decât un comportament. E un alt mod de a spune că omul nu e decât fizică, chimie, fiziologie. Stiinta e capabilă să explice totul, nu mai e nevoie de nimic altceva, omul e un corp si nimic mai mult. 

   Există câtiva oameni care se străduiesc să treacă putin dincolo de asta, dar cad în capcanele subtile ale mintii. Apoi încep să se gândească că psihologia nu e decât minte. Freud, Adler, Jung, toti sunt de părere că psihologia nu e decât o preocupare fată de minte, o cercetare a mintii. 

   Cuvântul psihologie e un cuvânt frumos: el vine de la psyche, iar psyche înseamnă sufletul. Dar niciun psiholog nu e de acord cu ideea de suflet. De fapt, nu au dreptul să-si denumească gândirea prin cuvântul psihologie; folosesc un cuvânt gresit, un cuvânt mult prea mare. Cu totii cred, fie în corp, fie în minte, acestea două nefiind de fapt chiar două lucruri separate. Mintecorp reprezintă un singur fenomen. De fapt, n-ar trebui să folosim cuvântul si între cele două. Mintecorp ar trebui să fie un singur cuvânt, deoarece nu există o diferentă atât de mare încât să folosesti cuvântul si. Nu e nevoie nici măcar e o cratimă, nici măcar atâta spatiu nu există. Corpul este minte privită din afară, mintea este corpul privit din interior. Sau spus altfel, corpul este expresia exterioară a mintii, iar mintea este expresia interioară a aceluiasi fenomen - în două dimensiuni diferite, atâta tot. 

   Până când nu le transcenzi pe amândouă, nu ai să stii niciodată nimic despre înăltare. Iar omul e într-o stare de prăbusire pretutindeni în lume din cauza acestei idei stupide că omul nu e decât corp sau decât minte sau, în cel mai bun caz, ambele. O înăltare e posibilă, dacă în tine există mai mult spatiu asa încât să poti lăsa mintea deoparte si totusi să continui să fii. Dar când pielea întregului trecut, a tuturor amintirilor e lăsată să cadă, există momente, momente foarte delicate în care nu esti nicăieri. Nu mai esti nici cel vechi, nici cel nou, esti pur si simplu în tunelul nasterii. E dureros, pentru că identitatea veche dispare, iar cea nouă nu si-a făcut încă aparitia. Te poti înspăimânta foarte tare, de aici necesitatea maestrului. Functia unui maestru este să te ajute în astfel de momente critice. Socrate obisnuia să spună că functia unui maestru este aceea a unei moase, iar eu sunt întru totul de acord cu el. Trebuie să îl ajute pe copil să iasă din pântecul în care a trăit timp de nouă luni...si a trăit într-un confort imens. De fapt, el va căuta acelasi confort toată viata lui. Nu avea responsabilităti, griji, probleme. Totul îi venea de-a gata; existenta avea grijă de absolut totul. Aceleasi energii necunoscute curgeau mereu de la mamă la copil. Mama făcea totul, iar copilul nu făcea decât să plutească în pântec. 

     ...
   Întreaga căutare după Dumnezeu este în esentă căutarea după pântecul mamei. Iar cel care meditează intră realmente în pântecul lui Dumnezeu.
    ...

   Dacă te duci la un psihanalist, acesta va încerca să te readucă la vechea ta identitate. În asta constă functia psihologiei occidentale: să-i ajute pe oameni să se readapteze, pentru că nu se mai adaptează întru totul la ceea ce a fost viata lor până acum. Si, desigur, atunci când nu te mai adaptezi la felul în care e mintea ta, nu te mai adaptezi nici la societate, fiindcă mintea ta e parte a mintii colective a societătii respective. Nu te mai adaptezi la religia ta, la ideologia ta politică. Descoperi că, pur si simplu, pretutindeni esti, într-un fel, dezrădăcinat. Si o mare frică pune stăpânire pe tine: nu mai faci parte din mintea colectivă, esti singur si tânjesti după a face parte dintr-o multime ca să poti simti putină căldură, putin confort lăuntric, să te poti simti din nou pe un teren familiar.
   Asta face psihologia în occident. Întreaga ei activitate e împotriva religiei. Religia încearcă să-ti dea o identitate nouă, o nouă nastere, iar psihologia îti redă vechea identitate. Ea te împinge fortat în pielea pe care sarpele a lepădat-o. Lucrul acesta nu va putea fi niciodată posibil întru totul, fiindcă pielea nu va mai putea fi din nou pielea ta. Poti trăi cu ea, dar ea va atârna în jurul tău; va fi o povară, nu va mai face parte din tine.

   Un tată îi spunea fiului său, un copil mic: ''Nimic nu e imposibil în lume. Napoleon asa a spus: nu e nimic imposibil în lume.''
   Copilul i-a răspuns: ''Stai, să-ti arăt eu ceva. Un lucru este imposibil, l-am încercat eu. '' A fugit la baie, de unde s-a întors cu un tub cu pastă de dinti pe care l-a apăsat. Din el a iesit pasta, iar el i-a zis tatălui său:''Acum bag-o la loc în tub! Dacă poti să faci asta, o să cred că Napoleon are dreptate.''

   E aproape imposibil să pui pasta înapoi în tub, dar totusi lucrul acesta ar putea fi făcut. Nu e nevoie decât de un mic mecanism stiintific care s-o tragă înapoi. Însă omul nu mai poate fi readus în vechea piele. Cel mult va putea să poarte pielea ca pe haine, dar hainele nu sunt piele.
   Functia unui maestru este aceea de a te ajuta să te familiarizezi cu noul teritoriu în care ai sărit deja si să uiti cu totul de cel vechi.

[ Osho - Îndreptar spiritual ]

Hotul strigă hotul - povestire cu tâlc

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, brutarului i se păru că sunt cam usoare bucătile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un tăran si le aseză pe cântar. Când colo, ce să vezi ?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecători spunând că tăranul însală lumea si cerând, bineînteles, pedepsirea acestuia. N-au trecut nici două ceasuri si tăranul a fost adus în fata judecătorului, care l-a amenintat:

- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înseli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.

- Să-mi fie iertat - zise tăranul - dar sunt nevinovat.

- Cum îndrăznesti să minti ? - sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăti de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideti pe acest sarlatan, care a încercat să mă păcălească!

- Asa este, omule ? - spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău ?

- Al meu este, însă, vedeti dumneavoastră, eu nu am prea multi bani.

Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani si pentru greutăti, asa că pun unt pe un brat al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am ?

Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine si, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul tăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că însela oamenii, dar mai dorea si să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.

Principiile miracolelor

1. Miracolele nu au o ordine a dificultatii. Unul nu e “mai greu” sau “mai mare ” decat altul. Sunt toate la fel. Toate expresiile iubirii sunt maxime.

2. Miracolele ca atare nu conteaza . Singurul lucru ce conteaza e sursa lor , care intrece cu mult orice evaluare.

3. Miracolele se produc firesc, ca expresii ale iubirii. Adevaratul miracol e iubirea care le inspira. In acest sens, tot ce vine din iubire este un miracol.

4. Toate miracolele insemna viata, iar Dumnezeu este Datatorul de viata. Vocea lui te va indruma foarte concret. Ti se va spune tot ce e nevoie sa stii.

5. Miracolele sunt deprinderi si trebuie sa fie involuntare. Nu trebuie sa fie sub control constient. Miracolele selectate constient pot fi dirijate gresit.

6. Miracolele sunt firesti. Cand nu se produc, ceva nu e in regula.

7. Miracolele sunt dreptul fiecaruia , dar mai intai e necesara o purificare.

8. Miracolele vindeca pentru ca suplinesc o lipsa; sunt savarsite de cei ce au temporar mai mult decat cei ce au temporar mai putin.

9. Miracolele sunt un fel de schimb. Ca toate expresiile iubirii, mereu miraculoase in adevaratul sens, schimbul inverseza legile fizice. Ele aduc mai multa iubire celui ce da si celui ce primeste.

10. Utilizarea miracolelor ca spectacole pentru inducerea credintei e o neintelegere a rostului lor.

11. Rugaciunea este mijlocul de propagare al miracolelor. E un mijloc de comunicare al creatului cu Creatorul. Prin rugaciune iubirea se primeste; prin miracole iubirea se exprima..

12. Miracolele sunt ganduri. Gandurile pot exprima nivelul inferior sau trupesc al experientei ori, nivelul superior sau spiritual al acesteia. Unul face fizicul; celalalt creaza spiritualul.

13. Miracolele sunt totodata inceputuri sau sfarsituri, modificand astfel ordinea temporala. Sunt intotdeauna afirmatii ale renasterii, care par sa mearga inapoi, dar defapt merg inainte. Ele desfac trecutul in prezent si elibereaza viitorul.

14. Miracolele stau marturie pentru adevar . Ele sunt convingatoare pentru ca se nasc din convingere. Fara convingere , degenereaza in magie, care nu are minte si este de aceea, distructiva; sau, mai bine spus, utilizarea necreatoare a mintii.

15.Fiecare zi ar trebui inchinata miracolelor. Rostul timpului este sa iti permita sa inveti cum sa folosesti timpul in mod constructiv. El este, asadar, un instrument didactic si un mijloc de a atinge un scop.  Timpul va inceta cand nu va mai fi util la facilitarea invatarii.

16. Miracolele sunt mijloace didactice de a demonstra c e la fel de fericit sa dai, cat si sa primesti. Ele sporesc Simultan puterea celui care da si dau putere celui ce primeste.

17. Miracolele trascend trupul. Sunt treceri subite in invizibil, departe de nivelul trupesc. Iata dece vindeca.

18. Un miracol este un serviciu. E serviciul maxim pe care il poti face altuia. E un mod de a-ti iubi aproapele ca pe tine insuti.Recunosti simultan valoarea ta si cea a aproapelui tau.

19. Miracolele fac mintile una cu Dumnezeu. Ele depind de cooperare pentru ca Fiimea e suma a tot ce a creat Dumnezeu. Prin urmare, miracolele reflecta legile vesniciei , nu ale timpului.

20. Miracolele retrezesc constienta ca spiritul, nu trupul, e altarul adevarului. Tocmai recunoasterea acestui lucru duce la puterea de vindecare a miracolului.

21. Miracolele sunt semen firesti de iertare. Prin miracole, accepti iertarea lui Dumnezeu acordandu-o altora.

22. Miracolele sunt asociate cu frica numai din cauza convingerii ca intunericul poate ascunde. Tu crezi ca ce nu pot sa vada ochii tai fizici nu exista. Asa ajungi la negarea vederii spirituale.

23. Miracolele rearanjeaza perceptia si asaza toate nivelurile in adevarata perspectiva. Lucrul acesta vindeca pentru ca boala e rezultatul confuziei de niveluri.

24. Miracolele iti dau posibilitatea sa ii vindeci pe bolnavi si sa ii invii pe morti pentru ca tu insuti ai facut boala si moartea, si poti de aceea sa le desfiintezi pe amandoua. Tu esti un miracol, capabil sa creezi dupa chipul si asemanarea Creatorului tau. Restul e propriul tau cosmar si nu exista. Numai creatiile de lumina sunt reale.

25. Miracolele fac parte dintr-un lant de iertari interconectate care, odata incheiat, e ispasirea. Ispasirea functioneaza tot timpul si in toate dimensiunile timpului.

26. Miracolele reprezinta descatusarea de toata frica. A ispasi inseamna a desface. Desfacerea fricii este o parte esentiala a valorii de Ispasire a miracolelor.

27. Un miracol este o binecuvantare universala de la Dumnezeu prin mine la toti fratii mei. E privilegiul celor iertati, sa ierte.

28. Miracolele sunt un mod de-a te elibera de sunb robia fricii. Revelatia induce o stare in care frica a fost deja desfiintata. Asadar, miracolele sunt un mijloc, iar revelatia este un scop.

29. Miracolele il lauda pe Dumnezeu prin tine. Ele Il lauda cinstindu-I creatiile, afirmandu-le perfectiunea. Ele vindeca pentru ca neaga identificarea cu trupul si afirma identitatea cu spiritul.

30. Recunoscand spiritul, miracolele aranjeaza nivelurile perceptiei si le arata aliniate cum trebuie. Aceasta aliniere asaza spiritul in centru, unde poate sa comunice direct.

31. Miracolele trebuie sa inspire recunostinta, nu veneratie. Trebuie sa Ii multumesti lui Dumnezeu pentru ce esti cu adevarat. Copiii lui Dumnezeu sunt sfinti, iar miracolul le cinsteste sfintenia, pe care o pot ascunde, dar niciodata nu o pot pierde.

32. Eu inspir toate miracolele, care sunt de fapt interventii. Ele intervin pentru sfintenia ta si iti fac perceptiile sa fie sfinte. Asezandu-te deasupra legilor fizice, te ridica in sfera ordinii celeste. In aceasta ordine esti perfect.

33. Miracolele te cinstesc pentru ca esti demn de iubire. Ele iti spulbera iluziile de sine si percep lumina care e in tine. Scapandu-te de cosmaruri, ele iti ispasesc astfel greselile. Eliberandu-ti mintea din inchisoarea iluziilor tale, ele iti redau sanatatea mintii.

34. Miracolele repun mintea in deplinatatea ei. Ispasind lipsa, ele stabilesc o protectie perfecta. Puterea spiritului nu lasa loc niciunui lucru din afara.

35. Miracolele sunt expresii de iubire, dar pot sa nu aiba intotdeauna efecte observabile.

36. Miracolele sunt exemple de gandire corecta, aliniandu-ti perceptiile cu adevarul asa cum l-a creat Dumnezeu.

37. Un miracol e o corectie introdusa de mine in gandirea falsa. Actionand ca un catalizator, el descompune perceptia gresita si o reorganizeaza cum trebuie.  Asa ajungi sub principiul Ispasirii, unde perceptia e vindecata. Pana atunci, cunoasterea Ordinii Divine e cu neputinta.

38. Spiritul Sfant e mecanismul miracolelor. El recunoaste atat creatiile lui Dumnezeu, cat si iluziile tale. El separa adevaratul de fals prin capacitatea Lui de-a percepe total, si nu selectiv.

39. Miracolul dizolva greseala pentru ca Spiritul Sfant identifica greseala ca falsa sau ireala. Altfel spus, la perceperea luminii, intunericul dispare automat.

40. Miracolul recunoaste in fiecare un frate de-al tau si de-al meu. E un fel de-a percepe marca universala a lui Dumnezeu.

41. Intregimea e continutul perceptual al miracolelor. Ele corecteaza astfel – sau ispasesc – gresita perceptie a iluziei.

42. O contributie majora a miracolelor este puterea lor de-a te elibera de falsa senzatie a izolarii, a privarii si a lipsei.

43. Miracolele vin dintr-o stare miraculoasa a mintii, sau o stare in care mintea e gata de miracole.

44. Miracolul e expresia unei constientizari launtrice a lui Cristos si a acceptarii Ispasirii sale.

45. Un miracol nu se pierde, niciodata. Poate atinge multi oameni pe care nici nu i-ai intalnit si poate produce schimbari nebanuite in situatii de care nici nu esti constient.

46. Spiritul Sfant e cel mai inalt mijloc de comunicare. Miracolele nu implica acest tip de comunicare, pentru ca ele sunt instrumente de comunicare temporare. Cand vei reveni la forma originara de comunicare cu Dumnezeu prin revelatie directa, nu va mai fi nevoie de miracole.

47. Miracolul este un instrument de invatare ce reduce nevoia de timp. El instituie un interval de timp in afara tiparelor temporale, nesupus legilor obisnuite ale timpului. In acest sens el e atemporal.

48. Miracolul este singurul instrument de control al timpului la dispozitia ta imediata. Numai revelatia il transcende, neavand absolut nimic de-a face cu timpul.

49. Miracolul nu face nicio distinctie de grade intre perceptiile gresite. E un instrument de corectare a perceptiei, eficace intr-un mod total independent atat de gradul, cat si de directia greselii. Iata in ce consta adevarata lui nediscriminare.

50. Miracolul compara creatia cu ce ai facut tu, acceptand ca adevarat ce concorda cu ea si respingand ca fals ce nu concorda.

Vointă, iubire si abandonare

Omul nu trebuie să se teamă de nimic câtă vreme vointa lui este bună, si nici să se mâhnească atunci când nu poate s-o arate prin faptele sale; el nu trebuie să creadă că s-a îndepărtat de virtute câtă vreme găseste în sine o adevărată vointă, căci întreaga virtute si tot binele se află în vointă. Nimic nu te va tulbura dacă vointa ta este dreaptă si adevărată: nici iubirea, nici umilinta, nici virtutea. Însă ceea ce tu vrei cu întreaga ta putere si vointă, tu posezi deja, si nici Dumnezeu, si nici o creatură nu-ti poate lua ceea ce ai, câtă vreme vointa ta este cu adevărat si întru totul divină si folosită în prezent. Prin urmare, nu spune: „ Eu as dori binele...”, ceea ce ar fi pentru viitor, ci: „ Eu vreau binele acum”. Or, ia aminte bine: dacă vreau să am un lucru, chiar dacă acesta se află la mare depărtare, îl am într-adevăr, îl am mai bine decât lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau. Într-adevăr, cu ajutorul vointei eu pot totul. Pot să ispăsesc pentru toti oamenii, să hrănesc toti sărmanii, să împlinesc lucrările tuturor oamenilor si tot ceea ce se poate închipui. Dacă nu vointa este ceea ce îmi lipseste, ci doar putinta de a făptui, într-adevăr, în fata lui Dumnezeu  eu am împlinit deja toate astea, si nimeni nu mi le poate răpi sau pune la îndoială nici măcar o singură clipă; căci a voi să faci si a fi făcut este acelasi lucru în fata lui Dumnezeu. Tot astfel, dacă as vrea să am tot atâta vointă cât omenirea întreagă si dacă dorinta ar fi tot atât de mare, as poseda cu adevărat această vointă, căci ceea ce vreau să am, am. La fel: dacă as vrea să am atâta iubire câtă există în toti oamenii ca să-l slăvesc la fel de mult pe Dumnezeu, sau fac orice altceva, dacă vointa mea ar fi cu adevărat totală, as putea să am. Or, tu te-ai bucura nespus să afli când vointa ta este o vointă dreaptă. Vointa este desăvârsită si dreaptă atunci când este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău si modelată după vointa lui Dumnezeu. Dacă este astfel, atunci ea este dreaptă si adevărată, si cu dorinta aceasta poti să dobândesti totul, iubirea sau orice vei vrea. Tu întrebi: „ Cum as putea să posed iubirea, dacă nu o simt, dacă nu îi simt prezenta, asa cum se manifestă la atâtia oameni care săvârsesc fapte mari, care au în ei o adâncă evlavie si ceva măret, lucruri care mie îmi sunt străine?” Să luăm aminte că iubirea are două însusiri: una este esenta iubirii, cealaltă este lucrarea iubirii, manifestarea iubirii. Lăcasul iubirii se află doar în vointă: cel care are o vointă mai mare, are de asemenea o iubire mai mare. Dar cine are mai multă iubire, nimeni nu poate să stie; ea se ascunde în suflet pentru că Dumnezeu este ascuns în adâncul sufletului.

Iată si cealaltă însusire: manifestarea iubirii, lucrarea iubirii. Ea devine vizibilă sub forma înflăcărării, cucerniciei, fericirii; si totusi, uneori, nu iubirea este cea care zămisleste toată această dulceată, ci natura; ea poate fi produsă de o atingere a cerului sau de simturi, si cei care o încearcă mai mult nu sunt neapărat si cei mai buni. Chiar dacă vine de la Dumnezeu, Domnul nostru o dăruieste doar anumitor oameni, ca să-i atragă, să-i încurajeze sau să-i facă să dobândească o mai mare detasare fată de ceilalti. Dar se întâmplă adeseori ca acesti oameni, după ce au căpătat mai multă iubire, să nu mai încerce un simtământ la fel de mare, iar iubirea lor să se ivească cu adevărat doar atunci când, trecând printr-o astfel de încercare, reusesc totusi să-si păstreze credinta deplină si neâncetată în Dumnezeu.

Or, chiar dacă aceasta ar fi o iubire deplină si totală, nu înseamnă că ea este si cea mai bună, si iată cum se judecă acest lucru. Uneori, trebuie să abandonăm din iubire astfel de stări încântătoare pentru ceva mai bun sau pentru a săvârsi o lucrare de iubire spirituală sau materială, când aceasta se dovedeste necesară.

Dacă cineva se află într-o stare de beatitudine, ca aceea a sfântului Pavel, si stie că un bolnav asteaptă să-i aducă putină supă, eu socot că mai degrabă ar trebui să iasă din starea aceea si să împlinească nădejdea bolnavului cu cea mai mare iubire.

Omul nu trebuie să-si închipuie că, în acest fel, este lipsit de har, căci ceea ce omul părăseste de bunăvoie din iubire, primeste îndărăt mai vârtos, asa cum a spus Hristos:„ Cel ce se lipseste de ceva pentru mine, va primi însutit”! 

Într-adevăr, ceea ce omul abandonează sau renuntă pentru Dumnezeu - chiar dacă el doreste cu tărie să simtă mângâiere si râvnă, dacă face tot ceea ce poate în acest scop si Dumnezeu nu i le dă, dacă el se împacă si se lipseste de bunăvoie pentru Dumnezeu - le va regăsi într-adevăr în Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu i-ar da în deplină stăpânire tot binele de care el s-a lipsit, la care a renuntat de bunăvoie pentru Dumnezeu; îl va regăsi însutit. Căci ceea ce îi este plăcut omului - dar care se lipseste si la care renuntă de bunăvoie pentru Dumnezeu, fie în trupul, fie în spiritul său - este regăsit în întregime în Dumnezeu, căci omul trebuie să se învoiască să renunte bucuros la orice pentru Dumnezeu, adică să renunte din iubire. Că uneori trebuie să abandonăm din iubire astfel de simtăminte, este ceea ce ne arată si sfântul Pavel, care era plin de iubire atunci când spunea: „ Am dorit să fiu despărtit de Hristos din iubire pentru fratii mei”.   - Meister Eckhart - 

Mesaje de Suflet

Să-ti explic ceva. Părerea ta este că Dumnezeu apare în viată într-un singur mod. Aceasta este o idee foarte periculoasă. Ea te împiedică să-L vezi pe Dumnezeu în deplinătatea Lui. Se spune că dacă nu-L vezi pe Dumnezeu în Tot Ceea Ce Este, pierzi esentialul. Acesta este un mare Adevăr. Dumnezeu este în tristete si în  râs, în amărăciune si bucurie. Există un scop divin în spatele a tot ceea ce se află - si deci o prezentă divină în totul. Dumnezeu este si ce e sus si ce e jos. Si ce e fierbinte si ce e rece. Si stânga si dreapta. Si respectuos si lipsit de respect. Crezi că Dumnezeu nu stie să râdă? Crezi că lui Dumnezeu nu-I place o glumă bună. Nu poti să creezi un lucru - nici un gând, nici un obiect, nici un eveniment, nici o experientă de vreun fel - care să fie în afara planului lui Dumnezeu. Pentru că planul lui Dumnezeu este ca voi să creati orice - totul - absolut orice doriti. Răul este ceea ce voi numiti rău. Chiar si pe el îl iubesc, pentru că, numai prin ceea ce voi numiti rău, puteti cunoaste binele; numai prin ceea ce voi numiti lucrarea diavolului, puteti cunoaste si face lucrarea lui Dumnezeu. Eu nu iubesc ceea ce este fierbinte mai mult decât iubesc ceea ce este rece. Ceea ce este înalt, mai mult decât ceea ce este scund; stânga mai mult decât dreapta. Totul este relativ. Gândesti că Eu dispretuiesc pe unele, în timp ce le iubesc pe altele? Vă spun: Eu nu dispretuiesc nimic. Nimic nu-Mi repugnă. Totul este viata si viata este darul suprem; o comoară de nedescris; sfânta sfintelor. Totul este „de acceptat” în fata lui Dumnezeu, deoarece, cum ar putea Dumnezeu să nu accepte ceea ce există? A respinge un lucru înseamnă a nega faptul că el există. Ideile tale despre corect si gresit sunt doar atât - idei. Ele sunt gândurile tale care dau forma si substanta lui Cine Esti. Ar exista un singur motiv ca să schimbi toate acestea; un singur scop ca să faci o modificare: dacă nu esti multumit ce Cine Esti. Numai tu poti stii dacă esti fericit. Numai tu poti să spui despre tine: „ Aceasta este creatia Mea întru care am binevoit.”

Tu te-ai creat pe tine însuti din experienta altora. Dacă păcatul ar exista, el ar fi acesta: să îti dai voie se devii ceea ce esti, datorită experientei altora. Acesta este„ păcatul” pe care l-ati comis voi. Voi nu asteptati propria voastră experientă, voi acceptati experienta altora ca pe o scriptură, si apoi, când întâlniti pentru prima dată adevărata experientă, voi extindeti ceea ce credeti că stiti deja si asupra acestei noi experiente. Dacă nu ati proceda asa, ati putea avea o experientă complet diferită - una care v-ar putea dovedi că sursa sau învătătorul originar sunt gresite. Adevăr îti spun Eu tie: atâta timp cât îti faci griji în legătură cu ce gândesc altii despre tine, te afli în stăpânirea lor. Numai atunci când nu ai nevoie de nici o aprobare din afară, poti fi propriul tău stăpân. Frica si vinovătia sunt singurii dusmani ai omului. Sentimentul de vinovătie te face ostaticul lui cine nu esti. Adevăr îti spun Eu tie: vinovătia este mana care distruge recolta - otrava care omoară plantele. Prin vinovătie tu nu poti să evoluezi, doar te vestejesti si mori. Nu poti să hotărăsti în mod inteligent ce este mai bine pentru tine, până nu decizi în mod inteligent cine si ce esti. - N.D.Walsch - 

Povestea fiului rătăcitor

A fost odată un copil cuminte, care ducea o viaţă fericită şi lipsită de griji, în sînul familiei sale. Nimic nu-i lipsea. Tatăl lui era Dumnezeu, iar îngerii şi sfinţii erau fraţii şi surorile sale. Avea hrană din belşug, din tot ce-i poftea inima, dar mai presus de orice avea parte de dragostea şi purtarea de grijă a familie sale. Era pe deplin fericit!

Timpul a trecut, copilul s-a văzut mai măricel şi pentru că auzise el cîte şi mai cîte despre cele ce se petreceau în lumea largă, i s-a urît cu viaţa ce-o ducea lîngă ai lui. Voia altceva. Cu totul altceva. A intrat într-o zi în odaia Tatălui său şi I-a spus:

“Tată, am văzut că băieţii de vîrsta mea petrec, chefuiesc, trag cu puşca, se duc la război. Dă-mi voie să mă duc şi eu cu ei, măcar o dată!”

“Fiule”, i-a răspuns atunci Tatăl cu inima întunecată dintr-odată, “mai bine rămîi o vreme şi cînd te vei face bărbat deplin, atunci te vei putea duce fără nicio grijă unde vei vrea. Acum eşti prea mic. Nu te duce!”

“Să nu mă duc? Cu Tine mă fac de rîs dinaintea tuturor prietenilor mei. M-am săturat de Tine. Mă duc oricum. Nu încerca să mă opreşti, că o să fac tot cum ştiu eu!”.

Tatăl a oftat şi a lăsat fruntea înnegurată în pămînt, spunînd: „Măcar ia ceva bani, să ai cu tine pe acolo pe unde vrei să te duci, ca să nu-ţi fie greu”.

„Mulţumesc, Tată!”, spuse băiatul învoirat şi o zbughi spre odaia lui ca să se pregătească.

Jale mare a fost în toată casa atunci cînd băiatul a plecat. Plîngea şi ultima slugă din casă, darămite Tatăl lui… Însă el era bucuros, vesel, ca omul care respiră pentru prima dată aerul nesfîrşitei libertăţi.

***

Şi aşa, cu desaga în spinare, băiatul a plecat. Voia să ajungă departe, cît mai departe de locurile acelea, care aveau pentru el un aer de plictiseală. A mers el cît a mers şi înainte să apună soarele după deal, a ajuns la un han. Înăuntru era lume multă. Muzică, fum, vorbărie, rîsete… Se simţea atît de bine… Nici nu trecuse mult de cînd plecase de acasă şi se pare că deja găsise ceea ce căuta. Chiui de bucurie şi dădu să intre, cînd de nicăieri, îi apăru dinainte un cerşetor zdrenţăros cu mîna întinsă:

„Dă-mi un bănuţ şi te las să treci”, îi spuse cerşetorul.

„Ce spui, nene, mă opreşti din drum chiar tu, un necăjit?” Scoase totuşi la nimereală un bănuţ lucitor de la brîu şi i-l aruncă cerşetorului dinainte: „Iaca bre, un bănuţ. Lasă-mă să trec! Te-ai pomeni că eşti vameşul locului acestuia”. „Ba sînt vameşul locului de unde te tragi, băiete. Dar hai să ne socotim. Pentru bănuţul ce mi l-ai dat, am să-ţi spun din ce lume vii. Vii din rai, de acolo unde trăiesc sfinţii”. „Ştiu şi singur! Mi-e lehamite de sfinţi”, i-o tăie scurt tînărul şi-l împinse pe cerşetor la o parte ca să poată trece.

Tînărul a intrat în han şi a rămas acolo o bună bucată de vreme. S-a însurat cu hangiţa, a făcut cu ea copii. Dar după un timp, hangiţa s-a dus după altul, iar pe el l-a lăsat să robească la han cît era ziua şi noaptea de lungă. Îşi simţea trupul apăsat. Nu mai putea. Într-o zi, sătul de viaţa de acolo, şi-a făcut din nou desaga, dar nu s-a întors la casa Tatălui său, ci voia să mai caute. Astfel, a pornit din nou în lume. A mers cale lungă, pînă ce a ajuns la porţile unei cetăţi strălucite, cu străzi largi, cu universităţi, teatre şi operă. După chinul de la han, ceea ce vedea dinaintea ochilor i se părea raiul pe pămînt.

Cînd să treacă de pragul cetăţii, cerşetorul, care parcă mai ieri îi ceruse un bănuţ ca să-l lase să intre în han, i se ivi din nou dinaintea ochilor.

„Dă-mi un ban şi am să-ţi spun din ce lume vii”, îi zise cerşetorul. „Ştiu din ce lume vin, hai, lasă-mă!”, făcu omul un gest nervos cu mîna. Băgă totuşi mîna în buzunar şi-i dete o monedă. Bucuros, cerşetorul o luă şi-i spuse omului: „Vii din lumea fiinţelor cu trup şi fără minte”. „Ei… asta-i prea de tot!”, îl împinse el pe cerşetor cu mîna şi intră în cetate plin de mînie.

Acolo petrecu bine o perioadă de timp. Lume rafinată, banchete, studii universitare… Pînă cînd într-o zi, fără să ştie prea bine de ce anume, s-a trezit internat într-o unitate de psihiatrie. Diagnosticul: depresie acută. A stat acolo o vreme, s-a refăcut, dar şi-a dat seama că nu mai putea continua asemenea viaţă. Îşi simţea sufletul pustiu. Dar nu s-a întors acasă nici acum, ci a plecat spre alte locuri…

A mers cît a mers pînă a ajuns departe, departe, într-un loc despre care nu mai auzise niciodată. Voia să-şi încerce norocul şi acolo.

Cînd să intre în oraş, cerşetorul îi blocă trecerea din nou: „Dă-mi un ban, şi am să-ţi spun din ce lume vii”. Speriat de această dată de apariţia de dinaintea lui, neştiind ce să mai creadă, omul scoase un ban şi i-l dădu, întrebîndu-l: „De unde zici dumneata că vin?”

„Vii din lumea fiinţelor cu minte şi fără trup”, răspunse cerşetorul.

„Aşa o fi”, zise el enervat, „dar acum dă-te la o parte ca să intru, că dacă nu, ai să simţi chiar pe trupul dumitale cam ce-mi trece prin minte!”

Îl împinse pe cerşetor şi porni spre oraş. Totul era diferit de ce văzuse în trecut. Aici, lumea nu era nici proastă ca la han, nici visătoare ca în cetatea unde îşi făcuse studiile. Cîteva idei despre lumea în care ajunsese şi le făcuse încă de la universitate. Era o lume a egalităţii, unde cel bogat nu mai oprima pe cel sărac, aşa cum văzuse şi trăise el în trecut. Necazurile puteau fi uitate. Acum, putea trăi cum voia el. S-a pus să muncească, pentru a putea să se bucure de lumea aceea fabuloasă. La început a lucrat 8 ore pe zi, apoi, cum vremurile erau mai grele, a început să lucreze 12 ore, apoi 14. După aceea şi-a luat o saltea la locul de muncă, ca să se odihnească mai bine şi să nu mai facă naveta. A putut astfel să lucreze 18 ore pe zi. Apoi 22. De acest prag nu a mai putut trece, ci a murit.

***

Acum, deja călit şi încercat, voia în sfîrşit să se întoarcă acasă, la familia lui. Cînd să intre pe poarta Împărăţiei veşnice, cerşetorul i s-a pus dinainte: „Dă-mi un ban şi te las să treci!”

„Nu am bani”, i-a răspuns omul care deja îmbătrînise.

„Atunci nu poţi să treci!”, îi replică cerşetorul.

„Ai milă de mine şi lasă-mă să trec. Sînt atît de obosit…”

„Nu mă mai poţi împinge sau lovi ca altădată, nu?”, îl întrebă cerşetorul.

„Cu adevărat, nu mai pot. Fii bun şi spune-mi măcar din ce lume vin”.

„Vii din lumea celor fără trup şi fără minte”.

„Nu înţeleg”, făcu atunci omul. „Mai întîi a fost lumea celor cu trup şi fără minte, apoi a celor cu minte şi fără trup, iar ultima a fost a celor fără minte şi fără trup. Spune-mi, te rog, ce înseamnă toate astea?”

Cerşetorul îi zise atunci:

„Oamenii au crezut că dacă se supun trupului vor fi dumnezei. Ei s-au făcut astfel după chipul şi asemănarea animalelor. Animalele care trăiesc pe lîngă oameni caută să se înomenească, să se poarte ca oamenii, să iubească, adică să urce mai sus decît le-a făcut Dumnezeu. Oamenii au făcut, însă, invers decît animalele: au socotit că mintea şi raţiunea nu sînt bune şi s-au făcut asemenea animalelor. Aici intră toţi cei pe care i-ai văzut pe vremea cît trăiai la han, adică oamenii curvari, beţivi, grosolani, proşti, vulgari, golani, agresivi.

Aceasta este lumea în care trupul a căzut în mîna demonilor.

Dar nu ai vrut o asemenea lume, şi bine ai făcut. Însă ai nimerit în a doua, şi mai rea, alcătuită după modelul demonilor, adică cu minte, dar fără trup. Aceea e o lume subţire, sofisticată, rafinată, o lume a spiritului, o lume a civilizaţiei. Acolo, visele şi speranţele sînt mii şi mii, dar ele nu se împlinesc, pentru că aceea este o lume a spiritului fără trup, adică fără materializare. De ceea, este o lume plină de depresivi şi melancolici.

Este de fapt lumea în care sufletul a căzut în mîna demonilor.

Dar ţie, omule, nu ţi-a plăcut nici această lume. Şi bine ai făcut. Nu ai vrut nici lumea trupului, nici lumea spiritului. Ai vrut, după cum era firesc, o lume care să le îmbine pe acestea, să aibă şi trup şi suflet, după cum tu însuţi eşti alcătuit. Dar vai, ai nimerit în lumea capitalistă. Aceasta este o lume fericită în teorie. Însă capitalismul, care prin alte părţi se mai numeşte şi comunism, este bun doar pînă cînd intri înăuntru. Resursa din care se hrănesc capitalismul şi comunismul nu sînt bogăţiile naturale, nu sînt banii, ci însuşi omul. Nu ai făcut bine ducîndu-te acolo. În lumea aceea, cei care nu şi-au pierdut încă trupul, ca şi cei care nu şi-au pierdut încă sufletul nu au scăpare. Acolo, oamenii nu sînt nici ca animalele, nici ca demonii, ci ca materia. Ei sînt materie. Animalele au trup, demonii au minte, însă materia neorganizată, adică ţărîna, nu are nici trup, nici minte. Din materie nu pot fi făcute decît maşinile, roboţii, după ideile stăpînior-creatori care le mînuiesc. Omul capitalist sau comunist, numit şi omul nou, este o simplă maşină. Capitalismul şi comunismul l-au adus pe om în starea de dinainte de a fi zidit, l-au nimicit. De aceea, lumea din care vii tu acum este lumea distrugerii, a pustiului, a dezolării. Este lumea în care omul nu mai este nimic, nu mai valorează nimic. Este lumea care te-a ucis pe tine…”

„Dragul meu fiu”, spuse apoi cerşetorul arătîndu-Şi adevărata înfăţişare. „Eu sînt Tatăl tău. Ţi-am urmat paşii pe unde ai fost toată viaţa ta. M-ai ţinut lîngă tine prin bănuţul pe care Mi-l aruncai mai mult în silă atunci cînd treceai vămile vieţii. Ai suferit chinuri cumplite: Mai întîi din pricina neîmplinirii sufletului, apoi din cauza neîmplinirii trupului, iar în cele din urmă din cauza neîmplinirii nici a sufletului, nici a trupului.

O, dar cîtă bucurie am acum, căci iată, pînă la urmă, ai ajuns înapoi acasă, unde ai de toate. Intră să te bucuri şi să-ţi bucuri şi fraţii. Intră acolo unde este împlinire. Intră şi fii din nou fericit.

Am, însă, o întrebare pentru tine, fiul Meu: De ce nu s-a putut şi altfel?…”

Sursa: filida.wordpress.com/2010/06/06/povestea-fiului-ratacitor 

Arsenie Boca - Texte filocalice

M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: Transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieti.

Cel mai greu păcat, vesnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

Ascultarea stinge orice frământare si opreste orice initiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuti duhovnicesti.

Chiar când se realizează sfintenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării. 

Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfintii adevărati sunt cei ce nu stiu că sunt sfinti, ce tin mortis că-s păcătosi.

Cei care opresc copiii de la credintă sunt osânditi mai rău ca sinucigasii.

Partea începătorilor este nevointa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum si grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul puterii, căci acolo bat furtuni mari si se rup aripile mintii. 

Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate si o eroare fundamentală a naturii umane.

Sunt multe chipuri de a intra în Împărătia lui Dumnezeu, dar numai o singură usă: Iisus Hristos.

Toti cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un sarpe.

Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Si unul si altul te desface de lumea aceasta. Numai ispitele, necazurile si tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta si să ne ducă la un fel de moarte fată de lume, care-i smerenia deplină si conditia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începători; toată grija să le fie să nu se nevoiască cu gândurile. A nu avea gânduri e tot asa de cu neputintă ca si a crede că poti opri vântul, dar, cu orânduire dumnezeiască, vin si vremuri fără furtună.

Si gândurile bune trebuie controlate cu o altă constiintă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor este lege în călugărie. Neântrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poti apăra de săgetile slavei desarte. 

Nu te rusina câtusi de putin să slujesti altora si să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.

Lepădarea de lume are două trepte. Întâi de lepădăm de lumea din afară si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepădăm si de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile si toate slăbiciunile noastre personale. Să desăvârsim lepădarea de lume cu lepădarea de sine. Lepădarea de lume e o convingere, pe care poti s-o ai si-n mijlocul lumii stând, precum poti să n-o ai în adâncul pustiei petrecând.

Nu-ti deschide inima oricui, dar vorbeste despre treburile tale cu omul întelept si temător de Dumnezeu.

Nu sta în adunarea tinerilor si a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriti, pe cei simpli si nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet. 

Dacă nu esti băgat în seamă de oameni nu te întrista, ci îngrijeste-te să ai o bună vietuire, cu destulă îngrădire, asa cum se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu si unui evlavios monah.

O inimă curată străbate Cerul si iadul. 

Câinele lui Iov

Toată lumea cunoaste povestea lui Iov, dar putini o stiu pe cea a câinelui său. Totusi, acest câine ar avea un cuvânt de spus despre drumul pe care duce la Dumnezeu. El l-a ajutat pe Iov să priceapă cel mai mare dintre toate misterele, cel al Răului. Asadar, Iov este singurul om care a avut drept maestru un câine. Câtă vreme Iov fusese bogat, si câinele a fost gras si prosper, căci cum e tatăl, asa-i si fiul, cum e omul, asa-i si câinele. Dar când Dumnezeu a revărsat năpasta asupra lui Iov, câinele, care n-avea nimic de-a face cu astea, o îndură si el. Culmea este că Biblia, fiind redactată exclusiv pe oameni, acest fapt a fost în întregime uitat! Ah, ingratitudinea acestei rase! Merită din plin potopul! Iov deveni scheletic. Câinele lui de asemenea. Dar trebuie să recunoastem că pentru un câine, a fi „un pachet de oase” este mai insuportabil decât pentru un om: avea impresia că devenise un fel de mâncare, jinduit de semenii lui. Iov fu acoperit de cruste si de bube. Câinele, de asemenea dar, dintr-o dată tot părul îi căzu si trebuie să recunoastem că, având mai mult păr decât Iov, nenorocirea lui era mai mare. Pe deasupra Iov se ruga, găsindu-si mângâierea în Scripturi. Credea că dă un sens nenorocirii lui si se desfătă, sperând: Dumnezeu îl încerca, Dumnezeu se interesa de el! răsplata lui va fi nemăsurată în Rai! Dar câinele îsi lingea bietele lui labe umflate si se multumea să-l privească pe Iov, fără a întelege. Unde era blidul cu mâncare care îl astepta la ore fixe? A dispărut! Si usa care-l proteja? La fel! Ce devenise fereastra prin care intra soarele, făcându-i atât de plăcute fiestele? A zburat! Si acoperisul din care atârnau peretii? La fel! Oamenii au obiceiul să creadă că Dumnezeu trebuie, sau ar trebui, să le rezolve toate problemele. Câinii au aceiasi slăbiciune, dar Dumnezeul lor este omul. Câinele lui Iov trecu deci printr-una dintre acele perioade pe care un teolog ar numi-o „criză de credintă”. „ Dacă Iov este Dumnezeu, îsi zicea el, cum de permite toate acestea? Nu i-am fost eu credincios? Nu l-am servit bine? Dacă poate totul, de ce nu face nimic?” Totusi, cu inteligenta lui de câine iesi, mai repede decât confratii lui umani, din aceste dileme. Deodată îsi zise: „ Rationamentul meu e logic, dar stă pe baze pe care nu le-am verificat niciodată. Cine mi-a spus mie că Iov era atotputernic? De unde această convingere? Probabil că i-am atribuit calităti care tin de pura mea fantezie! Poate că am luat dorintele mele drept realităti! În loc de a repune în discutie divinitatea lui Iov sau existenta sa, ar fi mai bine să caut să înteleg cine este si cum functionează! În fond, puterile lui Dumnezeu sunt, probabil, cu totul altele! Situatia este poate fundamental diferită, fată de ceea ce văd eu”. Câteva zile mai târziu, concluzia lui deveni mai prudentă: „ S-AR PĂREA că Iov e în aceiasi încurcătură ca si mine, ceea ce nu-l împiedică să existe, nici să fie un Dumnezeu!...” Odată atins acest stadiu se simti împăcat. Când ceilalti câini, văzându-i pe amândoi trecând atât de jalnici, îsi băteau joc de-o atât de prăpădită divinitate, dublată de o slugă atât de pricăjită, sigur de sine, lătra si mai tare pentru a-i face să tacă. Consimtea cu totul la ceea ce părea de neimaginat: un Dumnezeu decăzut. Când, pentru a-l încerca, i se cerea părerea, răspundea că pe el asta nu-l mai frământă! Între timp, Iov trăia într-o lume în care totul, chiar si suferinta lui, aveau un sens si asta îl întărea. Suferea fiindcă Dumnezeu a permis să se întâmple asa! Dar câinele lui Iov trăia într-o lume incoerentă, în care Iov era singurul lui sprijin. Un lucru îl mângâia: Iov mirosea a bucurie. Animalele stiu foarte bine că oamenii miros totdeauna a frică. Le trec atâtea prin minte, amintiri ale unor suferinte vechi, nelinisti pentru viitor, încât acestea îl tin într-o stare de angoasă permanentă. Animalelor le este străin sentimentul fricii, cu exceptia confruntării cu răpitoarele. Frică de-o clipă. Când îi lingea mâna lui Iov, câinele simtea mirosul bolii, al foamei, al bătrânetii, dar nu si pe cel al fricii. Nu putea să înteleagă că asta se întâmplă fiindcă Iov avea credintă, dar câinele era fericit pentru stăpânul lui. În schimb era el, animalul, cel care tremură de frică! Din păcate, acest miros bun al lui Iov luă sfârsit! 

...

- Dar e o lovitură mortală, Doamne, nu poti să-mi iei, deodată, tot ceea ce-i aici si tot ceea ce-i dincolo! 

- Ce să mai vorbim despre lumea ta de dincolo! Căldură, muzică, confort! Păi, acesta-i idealul unui derbedeu. Hai, pleacă Iov, raiul tău îti seamănă, dar nu e nicidecum al meu! E alcătuit din toate meschinăriile care îti trec prin cap! Raiul dorintelor nepotolite si al conventiilor! E opozitia dintre cald si rece! Ca de obicei! Nimic cu adevărat transcendent! Nimic cu adevărat surprinzător! Nimic original!...De fapt, este ca si aici, nu-i asa, doar că-i ÎN ALTĂ PARTE, MAI TÂRZIU SI MAI MARE! Sunt cu adevărat dezamăgit, Iov! Dacă asa vezi tu raiul meu, Phui! m-ai bine nu m-as gândi la felul cum mă vezi tu pe mine! Sunt eu un negustor care vinde o marfă proastă? Am oare atât de putină imaginatie? Să fim seriosi! Tu crezi că mă cunosti, dar nu mi-ai văzut niciodată fata! Ti-o închipui din auzite! Stai să vezi,  as îndrăzni să fac o încercare...Fără îndoială, rezultatele ar fi grăitoare! Ia să vedem, cum auzi tu vocea mea, în acest moment? urlă Dumnezeu. 

- Eeei, zise Iov

- Hai, spune drept! 

- E adevărat că uneori nu-i prea blândă, bâigui Iov.

- Ei bine, iată, dovada a fost făcută! Haide, ascultă-mă bine, Iov, eu nu URLU si nici nu sunt de NEÎNTELES. Chiar în acest moment, te asigur că suflul meu nu ar clinti nici petala unei flori. Cât despre caracterul meu insondabil, el ti se pare asa fiindcă nu l-ai sondat niciodată cu adevărat. Ah, m-am săturat de a fi văzut drept un fel de bătrân sadic si ramolit! De 80 de ani mi te rogi adresându-te altcuiva! E prea de tot!

...

Tu încerci mereu să scapi de încurcături prin grabă, tratându-le ca pe un neajuns trecător. Si atunci rezultatul se vede prea bine. Dacă soarele nu se arată după ploaie, te îndoiesti de mine! Te înfurii! Acesti sori care strălucesc după ploaie, aceste paradisuri care urmează după infern, lasă-le altora! Caută un soare care străluceste mereu! Un rai permanent! Sări afară din RĂU, afară din tipare, în LUMINĂ! 

- Dar sunt scufundat în întuneric, Doamne, mi-ai luat totul!

- Ti-am luat totul prin bunăvointa mea. Caută! Scurmă întunericul! 

- Dar e o mârsăvie, Doamne! N-am cunoscut niciodată o noapte atât de adâncă. N-am fost niciodată atât de despuiat de toate! Nu am nici trecut, nici viitor! Nu mai cred în nimic! Nici o poartă nu mi se deschide! 

- Norocul tău!

- Îti bati joc de mine, Doamne!

- Nu! Căci nu sunt un Dumnezeu care vine...după aceea. Nu sunt acela care va veni în ajutor! Nu sunt cel care alungă întunericul! Nu sunt mângâietorul! Căci, de fapt, eu MÂNGÂI, dar altfel! Nu asa cum credeai! Haide, caută! Cercetează oroarea!

- Dar oroarea e groaznică, Doamne! 

...

Iov închise ochii. La început bâjbâi. Apoi îsi zise: „ Mi-e frig. Cum e asta? Cum? Cum?! Atunci pătrunse în spatele lui, acolo unde era mai lat, apoi în umeri, în pântece. În locul acela, frigul semănă cu o singură întindere, compactă, statornică. Dar el continua să-l întrebe, folosind cuvântul „cum” ca pe un sfredel. Sub această întindere, care de fapt, se dezvăluia intermitent, descoperi altele, ca niste peisaje, din ce în ce mai conturate, din ce în ce mai diferite si din ce în ce mai...transparente. Atunci trăi frigul în toate detaliile, în degetele mâinilor si picioarelor, în locuri atât de minuscule cum nu ar fi putut crede că există. Era o panoramă pe care nu ar fi putut să o descopere atâta timp cât fugea de ea. Si, deodată, se trezi  în afara  frigului! Re-deschise ochii:

- Stii ce mi s-a întâmplat? îl întrebă pe câine. Am intrat în frig! 

...

- Stiu, zise câinele. Este tocmai ce voiam să-ti spun!

- Da, e incredibil! E un miracol! Dacă frigul nu este frig! Dacă te regăsesti în afară...

- Te regăsesti în afară, fiindcă ai intrat înăuntru! îl corectă câinele.

...

-Dumnezeule, zise Iov , el a înteles înaintea mea, paradisul este aici! În acest infern! 

(Fragmente din volumul de povestiri Ultimul tablou al lui Wang Wei, de Ariane Buisset) 

Eckhart Tolle - Paznicii Fiintelor

„Animalele sunt mai aproape de Dumnezeu decât oamenii. Sunt mai aproape de sursă. Oamenii sunt mai pierduti în formele mentale. Fiinta lor le este mai obscură, nedeslusită, datorită învelisului de ego si a structurii mentale. Eu numesc animalele „paznicii fiintelor”, mai ales animalele care trăiesc alături de oameni. Pentru multi oameni, prin acest contact cu animalele, ei ating nivelul de fiintă. Este în destinul nostru să nu ne întoarcem la nivelul animalelor de unde am venit, ci să ne întoarcem la fiintă, trecând dincolo de gândire. Animalele sunt la un nivel anterior ratiunii. Ele nu s-au pierdut în gânduri. Noi ne ridicăm deasupra gândirii si apoi ne întâlnim din nou cu animalele, acolo unde si noi si ele suntem în non-gândire. Există o conexiune adâncă. Constiinta animalelor începe să se schimbe si ea, atunci când interactionează cu un om care a trecut dincolo de gândire. Nu numai animalele ne sprijină, si noi le ajutăm pe ele. Bineînteles că animalelor le place să fie aproape de oameni, mai ales atunci când acestia trec prin procesul de schimbare în constiintă.”