Alchimia lui Hristos

   Hristos înseamnă pentru mine aceste sapte cuvinte si aceasta este întreaga sa alchimie. Primul: catalitic; al doilea: catalepsie; al treilea: catharsis; al patrulea: catastrofă; al cincilea: cruce; al saselea: conversie; al saptelea: constiinta hristică. Aceasta este întreaga lui alchimie, cum obisnuia el să transforme oamenii. Opera lui era diferită de a lui Buddha, metodologia lui este diferită; diferită de cea a lui Krishna, diferită de cea a lui Mohammed. El este un Maestru unic.

   Primul: catalitic. Opera lui Iisus este cea a unui agent catalitic. El doreste ca oamenii să fie în contact cu el, ceea ce hindusii numesc Satsang. Iisus nu dă metode oamenilor, aceasta nu este calea lui. Calea lui Patanjali este de a crea dispozitive, metode; aceasta este si calea lui Gurdjieff - de a crea metode si dispozitive astfel încât oamenii să poată să înceapă să crească. Calea lui Iisus este cea a Satsang-ului. El transformă oamenii doar prin atingerea lui. El cucereste oamenii, îi înconjoară. Energia lui începe să danseze în jurul lor. Metodologia lui Iisus este de a face oamenii să pulseze prin pulsul lui, de a-i magnetiza pe oameni prin magnetismul lui; a fi cu ei. Si cel mai bun mod de a fi cu ei este atunci când ei sunt foarte, foarte relaxati. De aceea Iisus era întotdeauna gata să meargă la oameni, să bea cu ei, să mănânce cu ei pentru că acestea sunt cele mai relaxante momente din viata oamenilor. El mergea la oameni pentru a mânca cu ei sau pentru a bea cu ei si acesta era momentul în care el urmărea să le îmbibe fiinta cu fiinta lui.  Aceasta era puterea sa catalitică, magnetică. Agentul catalitic înseamnă că nu ti se face nimic, dar ceva ti se petrece. Doar prezenta, însăsi prezenta lui te provoacă, te inspiră si ceva începe să crească în tine. Exact cum spun oamenii de stiintă, dacă doresti să faci apă este nevoie de hidrogen si oxigen; dar ele nu se pot întâlni decât dacă electricitatea este prezentă ca agent catalitic. Ea nu pătrunde în ele, rămâne la distantă, dar tocmai prezenta ei le ajută să se întâlnească. Aceasta este foarte miraculos. Un agent catalitic este ceva foarte miraculos. Acesta este adevăratul miracol al lui Iisus. Taoistii au un cuvânt pentru el, îl numesc Wei-Wu-Wei, actiune fără actiune. Maestrul nu îti Face nimic, el nu interferează cu fiinta ta,  ci pur si simplu Este acolo.

   Al doilea cuvânt este catalepsie - suspendarea vechii tale fiinte. Când esti în contact cu un Hristos,  vechea ta fiintă este imediat suspendată tocmai prin socul respectiv; nu poti functiona asa cum obisnuiai să functionezi până acum. Tocmai prezenta lui Hristos este un astfel de soc încât pentru un moment totul este suspendat. Pentru un moment, toate gândurile se opresc, toate sentimentele dispar. Pentru un moment poti să pierzi o bătaie de inimă. De aceea se întâmplă ca în jurul marilor maestrii vezi multi oameni care arată zombi. Ei sunt într-un fel de suspendare. Aceasta se va întâmpla multora. Nu vă fie teamă atunci când se întâmplă; va trece, nu va rămâne, dar aceasta este calea. Aceasta este o stare de necunoastere: nu stii ce este ce, întreaga cunoastere este pierdută, întreaga ta inteligentă s-a dus. Devii idiot. Arăti ca un idiot. Oamenii vor spune că ai fost hipnotizat sau altceva, că nu mai esti vechiul tău eu. Este adevărat. Dar este un fel de soc si e bine, pentru că îti va distruge trecutul, te va face să fii discontinuu cu trecutul si îti va aduce proaspătul, noul. Îti va permite să se petreacă ceva original. Dar înainte se se întâmple ceva original, trecutul trebuie să dispară. Tu esti asemenea unui vas în care a fost otravă mult timp, multi ani, multe vieti. Acum, înainte ca ceva să fie vărsat în el, otrava trebuie aruncată si vasul trebuie curătat, complet curătat. Chiar si dacă rămâne un pic de otravă ea va distruge noul care vine, îl va ucide. Acesta este întelesul complet al stării de sannyasin si de discipol: că trecutul trebuie să fie spălat complet; memoria ta, egoul tău, identitatea ta - toate trebuie să dispară. Când esti doar un vas gol, atunci ceva mai mult este posibil. Aceasta este cea de-a treia stare: catharsis. Când capul este în soc, inima devine liberă, deoarece capul nu permite inimii să fie liberă, el tine inima prizonieră. Si fiecare Maestru te decapitează, îti taie capul fără milă; îti distruge ratiunea, îti distruge logica; te coboară din cap.

   Aceasta este cea de-a treia stare: catharsis. Când capul nu mai functionează, controlul lui se pierde si prizonierul este liber. Atunci inima începe să bată din nou - poate după multe, multe vieti.  Si timp de mai multe vieti ti-ai reprimat emotiile, sentimentele, lacrimile, iubirile - ele toate te-au înecat. Acesta este catharsis-ul, aparitia inimii. Reprimatul explodează si emotionalul se revarsă - un fel de cutremur de pământ sau un cutremur de inimă, o situatie vulcanică. Esti inundat de inconstient si de irational. De aceea un  discipol autentic trece întotdeauna printr-un fel de nebunie lângă un maestru.

   Cea de-a patra stare este: catastrofa. Când ratiunea s-a dus si inima înnebuneste apare catastrofa si apoi egoul începe să se rupă în bucăti, pentru că egoul nu este nimic altceva decât control. Controlul capului asupra inimii creează egoul. Când capul nu mai functionează, el este în soc, în catalepsie, iar inima este in catharsis. Egoul dispare pentru că el nu mai este acolo, el nu mai poate fi acolo, controlul a dispărut. Si când egoul dispare arată ca o catastrofă. Totul e pierdut, haosul apare si acum persoana simte că a înnebunit realmente. Nu este doar o nebunie temporară, acum arată ca si cum va rămâne pentru totdeauna. Persoana nu poate privi dincolo de ea. Aceasta este ceea ce misticii crestini numesc noaptea întunecată a sufletului: apare un fel de lipsă de sperantă. Persoana este complet pierdută si pare să nu existe nici o posibilitate de a iesi din ea. Persoana este înecată si se îneacă si puterile care te îneacă sunt atât de mari încât pare să nu existe nici o sperantă să treci dincolo de ele. Malurile nu mai sunt vizibile, esti în mijlocul oceanului. 

   Si atunci vine cea de-a cincea: crucea. Egoul moare pe cruce. În cea de-a patra stare, el pur si simplu se dezintegrează, dar continuă să existe în fragmente, atârnând ici si colo. În cea de-a cincea, el moare, egoul moare complet - nici o identificare cu corpul sau mintea, o stare de negare, moarte, vid. Un tremur puternic, teamă...persoana este pe marginea abisului numit Dumnezeu. Acolo l-a găsit Iisus - pe cruce.  Iisus spune că toti trebuie să-si poarte crucea pe umeri.

   Apoi apare cea de-a sase stare: convertirea. Numai când ai murit, Dumnezeu devine viu în tine. Numai când sământa moare ea devine un copac, numai când râul dispare în ocean el devine una cu oceanul: convertirea. Convertire este un cuvânt frumos, foarte gresit folosit de crestini. Ei cred că dacă cineva este hindus si devine crestin, aceasta este convertirea. Un hindus devenind crestin, aceasta nu este nimic, el pur si simplu si-a schimbat închisoarea cu o alta, un preot pentru un altul, o carte pentru o alta. Dar nu există nici o schimbare reală, nici o transformare. Un crestin poate deveni hindus; hindusii cred că aceasta este convertirea. Aceasta nu este convertire. Convertirea apare numai când egoul moare si Dumnezeu se naste în tine. Convertirea este atunci când omul devine divin, nu când un hindus devine crestin sau când un crestin devine hindus. Doar când omul devine divin, când Iisus devine Hristos, atunci există convertire; când Gautama devine Buddha, atunci există convertire. În cel de-al saselea, Sinele se naste - Sinele suprem, adevăratul tău sine. Pentru prima dată stii cine esti. Muntii sunt din nou munti, râurile sunt din nou râuri, întreaga confuzie a dispărut, claritatea apare. Ochii devin transparenti, poti vedea lucruri, nu mai există prejudecăti, ideologii. Persoana nu mai este nici hindus, nici mahomedan, nici comunist, nici fascist. Persoana pur si simplu este...o puritate a existentei. Aceasta este ceea ce hindusii numesc Satyam, Shivam si Sunderam. Satyam înseamnă adevăr, Shivam înseamnă bun, iar Sunderam înseamnă frumusete. Nu înainte de aceasta. Înainte de aceasta ceea ce tu numesti frumusete nu este nimic altceva decât senzualitate. Ceea ce tu numesti bine nu este nimic altceva decât moralitate conditionată. Ceea ce numesti adevăr nu este nimic altceva decât o corespondentă între tine, afirmatia ta si lucruri. Adevărul înseamnă ceea ce este ascuns în spatele pomilor si muntilor, ascuns în spatele oamenilor, în spatele tuturor. Acest ascuns devine revelat, atunci ajungi la adevăr. Adevăr...si atunci ajungi la Shivam - viata ta devine bună. Nu în sensul de a fi o persoană morală, un fariseu, un puritan, nu; viata ta devine spontan bună. Nu poti face rău! Răul este imposibil pentru că nu te poti gândi la tine însuti ca fiind separati de altii. Nu poti să rănesti pe nimeni pentru că acum a răni pe cineva înseamnă a te răni pe tine însuti. Egoul tău a dispărut. Rănesti pe cineva si esti rănit. Ucizi pe cineva si te ucizi pe tine însuti. Furi de la cineva si furi din propriul tău buzunar. Acum bunătatea este naturală - nu impusă - spontană. Si Sunderam. Numai atunci, când ai aflat ce este si ai devenit spontan poti afla ce este frumusetea. Frumusetea nu este doar o poezie, ea este viziunea adevărului, este viziunea lui Dumnezeu. Dar încă un pas mai departe, este ca si cum esti la mii de mile depărtare de Himalaya dimineata devreme si nu vezi pe cerul senin nici un nor si vârfurile himalayene se află acolo. Acele zăpezi virgine strălucind ca aurul în soarele diminetii...dar tu esti la mii de mile depărtare. Este frumos, te umple de încântare, dar tu esti totusi la distantă.

   Si apoi cea de-a saptea stare: constiinta christică. Nu mai esti departe de vârfuri, ai devenit vârfurile! Nu mai esti departe de acele zăpezi virgine, tu esti acele zăpezi. Nu mai vezi razele soarelui reflectate de zăpadă, esti acele raze de soare. Constiinta christică s-a născut: persoana devine una cu Întregul. Persoana devine ceea ce este realmente, ea devine una cu Dumnezeu. Buddha numeste aceasta Nirvana, Hristos o numeste Împărătia lui Dumnezeu. Hindusii o numesc Satchitananda. Acum apare iar o altă trinitate: Sat - existentă, Chit- Constiintă, Ananda - beatitudine. 

 

Fragmente:  

Eu însă vă zic vouă… vol. 2  învăţăturile din Noul Testament comentate de Osho

Vointă, iubire si abandonare

Omul nu trebuie să se teamă de nimic câtă vreme vointa lui este bună, si nici să se mâhnească atunci când nu poate s-o arate prin faptele sale; el nu trebuie să creadă că s-a îndepărtat de virtute câtă vreme găseste în sine o adevărată vointă, căci întreaga virtute si tot binele se află în vointă. Nimic nu te va tulbura dacă vointa ta este dreaptă si adevărată: nici iubirea, nici umilinta, nici virtutea. Însă ceea ce tu vrei cu întreaga ta putere si vointă, tu posezi deja, si nici Dumnezeu, si nici o creatură nu-ti poate lua ceea ce ai, câtă vreme vointa ta este cu adevărat si întru totul divină si folosită în prezent. Prin urmare, nu spune: „ Eu as dori binele...”, ceea ce ar fi pentru viitor, ci: „ Eu vreau binele acum”. Or, ia aminte bine: dacă vreau să am un lucru, chiar dacă acesta se află la mare depărtare, îl am într-adevăr, îl am mai bine decât lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau. Într-adevăr, cu ajutorul vointei eu pot totul. Pot să ispăsesc pentru toti oamenii, să hrănesc toti sărmanii, să împlinesc lucrările tuturor oamenilor si tot ceea ce se poate închipui. Dacă nu vointa este ceea ce îmi lipseste, ci doar putinta de a făptui, într-adevăr, în fata lui Dumnezeu  eu am împlinit deja toate astea, si nimeni nu mi le poate răpi sau pune la îndoială nici măcar o singură clipă; căci a voi să faci si a fi făcut este acelasi lucru în fata lui Dumnezeu. Tot astfel, dacă as vrea să am tot atâta vointă cât omenirea întreagă si dacă dorinta ar fi tot atât de mare, as poseda cu adevărat această vointă, căci ceea ce vreau să am, am. La fel: dacă as vrea să am atâta iubire câtă există în toti oamenii ca să-l slăvesc la fel de mult pe Dumnezeu, sau fac orice altceva, dacă vointa mea ar fi cu adevărat totală, as putea să am. Or, tu te-ai bucura nespus să afli când vointa ta este o vointă dreaptă. Vointa este desăvârsită si dreaptă atunci când este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău si modelată după vointa lui Dumnezeu. Dacă este astfel, atunci ea este dreaptă si adevărată, si cu dorinta aceasta poti să dobândesti totul, iubirea sau orice vei vrea. Tu întrebi: „ Cum as putea să posed iubirea, dacă nu o simt, dacă nu îi simt prezenta, asa cum se manifestă la atâtia oameni care săvârsesc fapte mari, care au în ei o adâncă evlavie si ceva măret, lucruri care mie îmi sunt străine?” Să luăm aminte că iubirea are două însusiri: una este esenta iubirii, cealaltă este lucrarea iubirii, manifestarea iubirii. Lăcasul iubirii se află doar în vointă: cel care are o vointă mai mare, are de asemenea o iubire mai mare. Dar cine are mai multă iubire, nimeni nu poate să stie; ea se ascunde în suflet pentru că Dumnezeu este ascuns în adâncul sufletului.

Iată si cealaltă însusire: manifestarea iubirii, lucrarea iubirii. Ea devine vizibilă sub forma înflăcărării, cucerniciei, fericirii; si totusi, uneori, nu iubirea este cea care zămisleste toată această dulceată, ci natura; ea poate fi produsă de o atingere a cerului sau de simturi, si cei care o încearcă mai mult nu sunt neapărat si cei mai buni. Chiar dacă vine de la Dumnezeu, Domnul nostru o dăruieste doar anumitor oameni, ca să-i atragă, să-i încurajeze sau să-i facă să dobândească o mai mare detasare fată de ceilalti. Dar se întâmplă adeseori ca acesti oameni, după ce au căpătat mai multă iubire, să nu mai încerce un simtământ la fel de mare, iar iubirea lor să se ivească cu adevărat doar atunci când, trecând printr-o astfel de încercare, reusesc totusi să-si păstreze credinta deplină si neâncetată în Dumnezeu.

Or, chiar dacă aceasta ar fi o iubire deplină si totală, nu înseamnă că ea este si cea mai bună, si iată cum se judecă acest lucru. Uneori, trebuie să abandonăm din iubire astfel de stări încântătoare pentru ceva mai bun sau pentru a săvârsi o lucrare de iubire spirituală sau materială, când aceasta se dovedeste necesară.

Dacă cineva se află într-o stare de beatitudine, ca aceea a sfântului Pavel, si stie că un bolnav asteaptă să-i aducă putină supă, eu socot că mai degrabă ar trebui să iasă din starea aceea si să împlinească nădejdea bolnavului cu cea mai mare iubire.

Omul nu trebuie să-si închipuie că, în acest fel, este lipsit de har, căci ceea ce omul părăseste de bunăvoie din iubire, primeste îndărăt mai vârtos, asa cum a spus Hristos:„ Cel ce se lipseste de ceva pentru mine, va primi însutit”! 

Într-adevăr, ceea ce omul abandonează sau renuntă pentru Dumnezeu - chiar dacă el doreste cu tărie să simtă mângâiere si râvnă, dacă face tot ceea ce poate în acest scop si Dumnezeu nu i le dă, dacă el se împacă si se lipseste de bunăvoie pentru Dumnezeu - le va regăsi într-adevăr în Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu i-ar da în deplină stăpânire tot binele de care el s-a lipsit, la care a renuntat de bunăvoie pentru Dumnezeu; îl va regăsi însutit. Căci ceea ce îi este plăcut omului - dar care se lipseste si la care renuntă de bunăvoie pentru Dumnezeu, fie în trupul, fie în spiritul său - este regăsit în întregime în Dumnezeu, căci omul trebuie să se învoiască să renunte bucuros la orice pentru Dumnezeu, adică să renunte din iubire. Că uneori trebuie să abandonăm din iubire astfel de simtăminte, este ceea ce ne arată si sfântul Pavel, care era plin de iubire atunci când spunea: „ Am dorit să fiu despărtit de Hristos din iubire pentru fratii mei”.   - Meister Eckhart -