Povestea mărului

Se făcea, povesteşte un călugăr, că în vis eram un…măr, mic si rotund. Şi la poarta cojii mele a bătut un vierme: - Prea frumosule măr, se linguşea viermele, mă laşi să mă hrănesc şi eu cu sucul tău, căci îmi este tare foame… Şi mărul, în bunătatea lui, l-a lăsat pe vierme să se hrănească din pulpa sa. Pe zi ce trecea, viermele devenea tot mai gras şi frumos, devorând conţinutul gustosului fruct…şi înmulţindu-se, transforma conţinutul zemos şi dulce într-o masă amorfă, neagră, urât mirositoare, de putregai. 

De seminţe, hrăpăreţul vierme nu putea să se atingă…Acolo scânteia însăşi viaţa mărului… Am ajuns apoi, mai povesteşte călugărul, în mâna unui copil, care văzând că sunt stricat a vrut să mă arunce. Dar chiar în acel moment i-a sclipit o idee: să smulgă seminţele mărului din putregaiul care le înconjura şi să le planteze în pământ. Copilul a avut astfel grijă, ca în fiecare zi să ude cu apă vie seminţele plantate şi să le vorbească mereu, ca şi când ar fi fost nişte fiinţe. Seminţele au încolţit şi adăpate de cuvintele iubitoare ale copilului s-au înălţat, au devenit un frumos pom, care după trei ani a rodit mere frumoase şi curate. 

Copilul a avut grijă ca niciun vierme să nu mai atace roadele copacului crescut cu atâta iubire. ,,M-am trezit din vis”, încheie povestirea sa călugărul, ,,când eram un alt măr, mai mare, mai frumos, mai curat, mai sănătos decât eram prima dată, şi odihneam fericit în mâna unui copil”. 

Arsenie Boca - Texte filocalice

M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: Transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieti.

Cel mai greu păcat, vesnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

Ascultarea stinge orice frământare si opreste orice initiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuti duhovnicesti.

Chiar când se realizează sfintenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării. 

Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfintii adevărati sunt cei ce nu stiu că sunt sfinti, ce tin mortis că-s păcătosi.

Cei care opresc copiii de la credintă sunt osânditi mai rău ca sinucigasii.

Partea începătorilor este nevointa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum si grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul puterii, căci acolo bat furtuni mari si se rup aripile mintii. 

Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate si o eroare fundamentală a naturii umane.

Sunt multe chipuri de a intra în Împărătia lui Dumnezeu, dar numai o singură usă: Iisus Hristos.

Toti cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un sarpe.

Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Si unul si altul te desface de lumea aceasta. Numai ispitele, necazurile si tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta si să ne ducă la un fel de moarte fată de lume, care-i smerenia deplină si conditia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începători; toată grija să le fie să nu se nevoiască cu gândurile. A nu avea gânduri e tot asa de cu neputintă ca si a crede că poti opri vântul, dar, cu orânduire dumnezeiască, vin si vremuri fără furtună.

Si gândurile bune trebuie controlate cu o altă constiintă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor este lege în călugărie. Neântrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poti apăra de săgetile slavei desarte. 

Nu te rusina câtusi de putin să slujesti altora si să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.

Lepădarea de lume are două trepte. Întâi de lepădăm de lumea din afară si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepădăm si de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile si toate slăbiciunile noastre personale. Să desăvârsim lepădarea de lume cu lepădarea de sine. Lepădarea de lume e o convingere, pe care poti s-o ai si-n mijlocul lumii stând, precum poti să n-o ai în adâncul pustiei petrecând.

Nu-ti deschide inima oricui, dar vorbeste despre treburile tale cu omul întelept si temător de Dumnezeu.

Nu sta în adunarea tinerilor si a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriti, pe cei simpli si nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet. 

Dacă nu esti băgat în seamă de oameni nu te întrista, ci îngrijeste-te să ai o bună vietuire, cu destulă îngrădire, asa cum se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu si unui evlavios monah.

O inimă curată străbate Cerul si iadul. 

Câinele lui Iov

Toată lumea cunoaste povestea lui Iov, dar putini o stiu pe cea a câinelui său. Totusi, acest câine ar avea un cuvânt de spus despre drumul pe care duce la Dumnezeu. El l-a ajutat pe Iov să priceapă cel mai mare dintre toate misterele, cel al Răului. Asadar, Iov este singurul om care a avut drept maestru un câine. Câtă vreme Iov fusese bogat, si câinele a fost gras si prosper, căci cum e tatăl, asa-i si fiul, cum e omul, asa-i si câinele. Dar când Dumnezeu a revărsat năpasta asupra lui Iov, câinele, care n-avea nimic de-a face cu astea, o îndură si el. Culmea este că Biblia, fiind redactată exclusiv pe oameni, acest fapt a fost în întregime uitat! Ah, ingratitudinea acestei rase! Merită din plin potopul! Iov deveni scheletic. Câinele lui de asemenea. Dar trebuie să recunoastem că pentru un câine, a fi „un pachet de oase” este mai insuportabil decât pentru un om: avea impresia că devenise un fel de mâncare, jinduit de semenii lui. Iov fu acoperit de cruste si de bube. Câinele, de asemenea dar, dintr-o dată tot părul îi căzu si trebuie să recunoastem că, având mai mult păr decât Iov, nenorocirea lui era mai mare. Pe deasupra Iov se ruga, găsindu-si mângâierea în Scripturi. Credea că dă un sens nenorocirii lui si se desfătă, sperând: Dumnezeu îl încerca, Dumnezeu se interesa de el! răsplata lui va fi nemăsurată în Rai! Dar câinele îsi lingea bietele lui labe umflate si se multumea să-l privească pe Iov, fără a întelege. Unde era blidul cu mâncare care îl astepta la ore fixe? A dispărut! Si usa care-l proteja? La fel! Ce devenise fereastra prin care intra soarele, făcându-i atât de plăcute fiestele? A zburat! Si acoperisul din care atârnau peretii? La fel! Oamenii au obiceiul să creadă că Dumnezeu trebuie, sau ar trebui, să le rezolve toate problemele. Câinii au aceiasi slăbiciune, dar Dumnezeul lor este omul. Câinele lui Iov trecu deci printr-una dintre acele perioade pe care un teolog ar numi-o „criză de credintă”. „ Dacă Iov este Dumnezeu, îsi zicea el, cum de permite toate acestea? Nu i-am fost eu credincios? Nu l-am servit bine? Dacă poate totul, de ce nu face nimic?” Totusi, cu inteligenta lui de câine iesi, mai repede decât confratii lui umani, din aceste dileme. Deodată îsi zise: „ Rationamentul meu e logic, dar stă pe baze pe care nu le-am verificat niciodată. Cine mi-a spus mie că Iov era atotputernic? De unde această convingere? Probabil că i-am atribuit calităti care tin de pura mea fantezie! Poate că am luat dorintele mele drept realităti! În loc de a repune în discutie divinitatea lui Iov sau existenta sa, ar fi mai bine să caut să înteleg cine este si cum functionează! În fond, puterile lui Dumnezeu sunt, probabil, cu totul altele! Situatia este poate fundamental diferită, fată de ceea ce văd eu”. Câteva zile mai târziu, concluzia lui deveni mai prudentă: „ S-AR PĂREA că Iov e în aceiasi încurcătură ca si mine, ceea ce nu-l împiedică să existe, nici să fie un Dumnezeu!...” Odată atins acest stadiu se simti împăcat. Când ceilalti câini, văzându-i pe amândoi trecând atât de jalnici, îsi băteau joc de-o atât de prăpădită divinitate, dublată de o slugă atât de pricăjită, sigur de sine, lătra si mai tare pentru a-i face să tacă. Consimtea cu totul la ceea ce părea de neimaginat: un Dumnezeu decăzut. Când, pentru a-l încerca, i se cerea părerea, răspundea că pe el asta nu-l mai frământă! Între timp, Iov trăia într-o lume în care totul, chiar si suferinta lui, aveau un sens si asta îl întărea. Suferea fiindcă Dumnezeu a permis să se întâmple asa! Dar câinele lui Iov trăia într-o lume incoerentă, în care Iov era singurul lui sprijin. Un lucru îl mângâia: Iov mirosea a bucurie. Animalele stiu foarte bine că oamenii miros totdeauna a frică. Le trec atâtea prin minte, amintiri ale unor suferinte vechi, nelinisti pentru viitor, încât acestea îl tin într-o stare de angoasă permanentă. Animalelor le este străin sentimentul fricii, cu exceptia confruntării cu răpitoarele. Frică de-o clipă. Când îi lingea mâna lui Iov, câinele simtea mirosul bolii, al foamei, al bătrânetii, dar nu si pe cel al fricii. Nu putea să înteleagă că asta se întâmplă fiindcă Iov avea credintă, dar câinele era fericit pentru stăpânul lui. În schimb era el, animalul, cel care tremură de frică! Din păcate, acest miros bun al lui Iov luă sfârsit! 

...

- Dar e o lovitură mortală, Doamne, nu poti să-mi iei, deodată, tot ceea ce-i aici si tot ceea ce-i dincolo! 

- Ce să mai vorbim despre lumea ta de dincolo! Căldură, muzică, confort! Păi, acesta-i idealul unui derbedeu. Hai, pleacă Iov, raiul tău îti seamănă, dar nu e nicidecum al meu! E alcătuit din toate meschinăriile care îti trec prin cap! Raiul dorintelor nepotolite si al conventiilor! E opozitia dintre cald si rece! Ca de obicei! Nimic cu adevărat transcendent! Nimic cu adevărat surprinzător! Nimic original!...De fapt, este ca si aici, nu-i asa, doar că-i ÎN ALTĂ PARTE, MAI TÂRZIU SI MAI MARE! Sunt cu adevărat dezamăgit, Iov! Dacă asa vezi tu raiul meu, Phui! m-ai bine nu m-as gândi la felul cum mă vezi tu pe mine! Sunt eu un negustor care vinde o marfă proastă? Am oare atât de putină imaginatie? Să fim seriosi! Tu crezi că mă cunosti, dar nu mi-ai văzut niciodată fata! Ti-o închipui din auzite! Stai să vezi,  as îndrăzni să fac o încercare...Fără îndoială, rezultatele ar fi grăitoare! Ia să vedem, cum auzi tu vocea mea, în acest moment? urlă Dumnezeu. 

- Eeei, zise Iov

- Hai, spune drept! 

- E adevărat că uneori nu-i prea blândă, bâigui Iov.

- Ei bine, iată, dovada a fost făcută! Haide, ascultă-mă bine, Iov, eu nu URLU si nici nu sunt de NEÎNTELES. Chiar în acest moment, te asigur că suflul meu nu ar clinti nici petala unei flori. Cât despre caracterul meu insondabil, el ti se pare asa fiindcă nu l-ai sondat niciodată cu adevărat. Ah, m-am săturat de a fi văzut drept un fel de bătrân sadic si ramolit! De 80 de ani mi te rogi adresându-te altcuiva! E prea de tot!

...

Tu încerci mereu să scapi de încurcături prin grabă, tratându-le ca pe un neajuns trecător. Si atunci rezultatul se vede prea bine. Dacă soarele nu se arată după ploaie, te îndoiesti de mine! Te înfurii! Acesti sori care strălucesc după ploaie, aceste paradisuri care urmează după infern, lasă-le altora! Caută un soare care străluceste mereu! Un rai permanent! Sări afară din RĂU, afară din tipare, în LUMINĂ! 

- Dar sunt scufundat în întuneric, Doamne, mi-ai luat totul!

- Ti-am luat totul prin bunăvointa mea. Caută! Scurmă întunericul! 

- Dar e o mârsăvie, Doamne! N-am cunoscut niciodată o noapte atât de adâncă. N-am fost niciodată atât de despuiat de toate! Nu am nici trecut, nici viitor! Nu mai cred în nimic! Nici o poartă nu mi se deschide! 

- Norocul tău!

- Îti bati joc de mine, Doamne!

- Nu! Căci nu sunt un Dumnezeu care vine...după aceea. Nu sunt acela care va veni în ajutor! Nu sunt cel care alungă întunericul! Nu sunt mângâietorul! Căci, de fapt, eu MÂNGÂI, dar altfel! Nu asa cum credeai! Haide, caută! Cercetează oroarea!

- Dar oroarea e groaznică, Doamne! 

...

Iov închise ochii. La început bâjbâi. Apoi îsi zise: „ Mi-e frig. Cum e asta? Cum? Cum?! Atunci pătrunse în spatele lui, acolo unde era mai lat, apoi în umeri, în pântece. În locul acela, frigul semănă cu o singură întindere, compactă, statornică. Dar el continua să-l întrebe, folosind cuvântul „cum” ca pe un sfredel. Sub această întindere, care de fapt, se dezvăluia intermitent, descoperi altele, ca niste peisaje, din ce în ce mai conturate, din ce în ce mai diferite si din ce în ce mai...transparente. Atunci trăi frigul în toate detaliile, în degetele mâinilor si picioarelor, în locuri atât de minuscule cum nu ar fi putut crede că există. Era o panoramă pe care nu ar fi putut să o descopere atâta timp cât fugea de ea. Si, deodată, se trezi  în afara  frigului! Re-deschise ochii:

- Stii ce mi s-a întâmplat? îl întrebă pe câine. Am intrat în frig! 

...

- Stiu, zise câinele. Este tocmai ce voiam să-ti spun!

- Da, e incredibil! E un miracol! Dacă frigul nu este frig! Dacă te regăsesti în afară...

- Te regăsesti în afară, fiindcă ai intrat înăuntru! îl corectă câinele.

...

-Dumnezeule, zise Iov , el a înteles înaintea mea, paradisul este aici! În acest infern! 

(Fragmente din volumul de povestiri Ultimul tablou al lui Wang Wei, de Ariane Buisset) 

Eckhart Tolle - Paznicii Fiintelor

„Animalele sunt mai aproape de Dumnezeu decât oamenii. Sunt mai aproape de sursă. Oamenii sunt mai pierduti în formele mentale. Fiinta lor le este mai obscură, nedeslusită, datorită învelisului de ego si a structurii mentale. Eu numesc animalele „paznicii fiintelor”, mai ales animalele care trăiesc alături de oameni. Pentru multi oameni, prin acest contact cu animalele, ei ating nivelul de fiintă. Este în destinul nostru să nu ne întoarcem la nivelul animalelor de unde am venit, ci să ne întoarcem la fiintă, trecând dincolo de gândire. Animalele sunt la un nivel anterior ratiunii. Ele nu s-au pierdut în gânduri. Noi ne ridicăm deasupra gândirii si apoi ne întâlnim din nou cu animalele, acolo unde si noi si ele suntem în non-gândire. Există o conexiune adâncă. Constiinta animalelor începe să se schimbe si ea, atunci când interactionează cu un om care a trecut dincolo de gândire. Nu numai animalele ne sprijină, si noi le ajutăm pe ele. Bineînteles că animalelor le place să fie aproape de oameni, mai ales atunci când acestia trec prin procesul de schimbare în constiintă.”