Câinele lui Iov

Toată lumea cunoaste povestea lui Iov, dar putini o stiu pe cea a câinelui său. Totusi, acest câine ar avea un cuvânt de spus despre drumul pe care duce la Dumnezeu. El l-a ajutat pe Iov să priceapă cel mai mare dintre toate misterele, cel al Răului. Asadar, Iov este singurul om care a avut drept maestru un câine. Câtă vreme Iov fusese bogat, si câinele a fost gras si prosper, căci cum e tatăl, asa-i si fiul, cum e omul, asa-i si câinele. Dar când Dumnezeu a revărsat năpasta asupra lui Iov, câinele, care n-avea nimic de-a face cu astea, o îndură si el. Culmea este că Biblia, fiind redactată exclusiv pe oameni, acest fapt a fost în întregime uitat! Ah, ingratitudinea acestei rase! Merită din plin potopul! Iov deveni scheletic. Câinele lui de asemenea. Dar trebuie să recunoastem că pentru un câine, a fi „un pachet de oase” este mai insuportabil decât pentru un om: avea impresia că devenise un fel de mâncare, jinduit de semenii lui. Iov fu acoperit de cruste si de bube. Câinele, de asemenea dar, dintr-o dată tot părul îi căzu si trebuie să recunoastem că, având mai mult păr decât Iov, nenorocirea lui era mai mare. Pe deasupra Iov se ruga, găsindu-si mângâierea în Scripturi. Credea că dă un sens nenorocirii lui si se desfătă, sperând: Dumnezeu îl încerca, Dumnezeu se interesa de el! răsplata lui va fi nemăsurată în Rai! Dar câinele îsi lingea bietele lui labe umflate si se multumea să-l privească pe Iov, fără a întelege. Unde era blidul cu mâncare care îl astepta la ore fixe? A dispărut! Si usa care-l proteja? La fel! Ce devenise fereastra prin care intra soarele, făcându-i atât de plăcute fiestele? A zburat! Si acoperisul din care atârnau peretii? La fel! Oamenii au obiceiul să creadă că Dumnezeu trebuie, sau ar trebui, să le rezolve toate problemele. Câinii au aceiasi slăbiciune, dar Dumnezeul lor este omul. Câinele lui Iov trecu deci printr-una dintre acele perioade pe care un teolog ar numi-o „criză de credintă”. „ Dacă Iov este Dumnezeu, îsi zicea el, cum de permite toate acestea? Nu i-am fost eu credincios? Nu l-am servit bine? Dacă poate totul, de ce nu face nimic?” Totusi, cu inteligenta lui de câine iesi, mai repede decât confratii lui umani, din aceste dileme. Deodată îsi zise: „ Rationamentul meu e logic, dar stă pe baze pe care nu le-am verificat niciodată. Cine mi-a spus mie că Iov era atotputernic? De unde această convingere? Probabil că i-am atribuit calităti care tin de pura mea fantezie! Poate că am luat dorintele mele drept realităti! În loc de a repune în discutie divinitatea lui Iov sau existenta sa, ar fi mai bine să caut să înteleg cine este si cum functionează! În fond, puterile lui Dumnezeu sunt, probabil, cu totul altele! Situatia este poate fundamental diferită, fată de ceea ce văd eu”. Câteva zile mai târziu, concluzia lui deveni mai prudentă: „ S-AR PĂREA că Iov e în aceiasi încurcătură ca si mine, ceea ce nu-l împiedică să existe, nici să fie un Dumnezeu!...” Odată atins acest stadiu se simti împăcat. Când ceilalti câini, văzându-i pe amândoi trecând atât de jalnici, îsi băteau joc de-o atât de prăpădită divinitate, dublată de o slugă atât de pricăjită, sigur de sine, lătra si mai tare pentru a-i face să tacă. Consimtea cu totul la ceea ce părea de neimaginat: un Dumnezeu decăzut. Când, pentru a-l încerca, i se cerea părerea, răspundea că pe el asta nu-l mai frământă! Între timp, Iov trăia într-o lume în care totul, chiar si suferinta lui, aveau un sens si asta îl întărea. Suferea fiindcă Dumnezeu a permis să se întâmple asa! Dar câinele lui Iov trăia într-o lume incoerentă, în care Iov era singurul lui sprijin. Un lucru îl mângâia: Iov mirosea a bucurie. Animalele stiu foarte bine că oamenii miros totdeauna a frică. Le trec atâtea prin minte, amintiri ale unor suferinte vechi, nelinisti pentru viitor, încât acestea îl tin într-o stare de angoasă permanentă. Animalelor le este străin sentimentul fricii, cu exceptia confruntării cu răpitoarele. Frică de-o clipă. Când îi lingea mâna lui Iov, câinele simtea mirosul bolii, al foamei, al bătrânetii, dar nu si pe cel al fricii. Nu putea să înteleagă că asta se întâmplă fiindcă Iov avea credintă, dar câinele era fericit pentru stăpânul lui. În schimb era el, animalul, cel care tremură de frică! Din păcate, acest miros bun al lui Iov luă sfârsit! 

...

- Dar e o lovitură mortală, Doamne, nu poti să-mi iei, deodată, tot ceea ce-i aici si tot ceea ce-i dincolo! 

- Ce să mai vorbim despre lumea ta de dincolo! Căldură, muzică, confort! Păi, acesta-i idealul unui derbedeu. Hai, pleacă Iov, raiul tău îti seamănă, dar nu e nicidecum al meu! E alcătuit din toate meschinăriile care îti trec prin cap! Raiul dorintelor nepotolite si al conventiilor! E opozitia dintre cald si rece! Ca de obicei! Nimic cu adevărat transcendent! Nimic cu adevărat surprinzător! Nimic original!...De fapt, este ca si aici, nu-i asa, doar că-i ÎN ALTĂ PARTE, MAI TÂRZIU SI MAI MARE! Sunt cu adevărat dezamăgit, Iov! Dacă asa vezi tu raiul meu, Phui! m-ai bine nu m-as gândi la felul cum mă vezi tu pe mine! Sunt eu un negustor care vinde o marfă proastă? Am oare atât de putină imaginatie? Să fim seriosi! Tu crezi că mă cunosti, dar nu mi-ai văzut niciodată fata! Ti-o închipui din auzite! Stai să vezi,  as îndrăzni să fac o încercare...Fără îndoială, rezultatele ar fi grăitoare! Ia să vedem, cum auzi tu vocea mea, în acest moment? urlă Dumnezeu. 

- Eeei, zise Iov

- Hai, spune drept! 

- E adevărat că uneori nu-i prea blândă, bâigui Iov.

- Ei bine, iată, dovada a fost făcută! Haide, ascultă-mă bine, Iov, eu nu URLU si nici nu sunt de NEÎNTELES. Chiar în acest moment, te asigur că suflul meu nu ar clinti nici petala unei flori. Cât despre caracterul meu insondabil, el ti se pare asa fiindcă nu l-ai sondat niciodată cu adevărat. Ah, m-am săturat de a fi văzut drept un fel de bătrân sadic si ramolit! De 80 de ani mi te rogi adresându-te altcuiva! E prea de tot!

...

Tu încerci mereu să scapi de încurcături prin grabă, tratându-le ca pe un neajuns trecător. Si atunci rezultatul se vede prea bine. Dacă soarele nu se arată după ploaie, te îndoiesti de mine! Te înfurii! Acesti sori care strălucesc după ploaie, aceste paradisuri care urmează după infern, lasă-le altora! Caută un soare care străluceste mereu! Un rai permanent! Sări afară din RĂU, afară din tipare, în LUMINĂ! 

- Dar sunt scufundat în întuneric, Doamne, mi-ai luat totul!

- Ti-am luat totul prin bunăvointa mea. Caută! Scurmă întunericul! 

- Dar e o mârsăvie, Doamne! N-am cunoscut niciodată o noapte atât de adâncă. N-am fost niciodată atât de despuiat de toate! Nu am nici trecut, nici viitor! Nu mai cred în nimic! Nici o poartă nu mi se deschide! 

- Norocul tău!

- Îti bati joc de mine, Doamne!

- Nu! Căci nu sunt un Dumnezeu care vine...după aceea. Nu sunt acela care va veni în ajutor! Nu sunt cel care alungă întunericul! Nu sunt mângâietorul! Căci, de fapt, eu MÂNGÂI, dar altfel! Nu asa cum credeai! Haide, caută! Cercetează oroarea!

- Dar oroarea e groaznică, Doamne! 

...

Iov închise ochii. La început bâjbâi. Apoi îsi zise: „ Mi-e frig. Cum e asta? Cum? Cum?! Atunci pătrunse în spatele lui, acolo unde era mai lat, apoi în umeri, în pântece. În locul acela, frigul semănă cu o singură întindere, compactă, statornică. Dar el continua să-l întrebe, folosind cuvântul „cum” ca pe un sfredel. Sub această întindere, care de fapt, se dezvăluia intermitent, descoperi altele, ca niste peisaje, din ce în ce mai conturate, din ce în ce mai diferite si din ce în ce mai...transparente. Atunci trăi frigul în toate detaliile, în degetele mâinilor si picioarelor, în locuri atât de minuscule cum nu ar fi putut crede că există. Era o panoramă pe care nu ar fi putut să o descopere atâta timp cât fugea de ea. Si, deodată, se trezi  în afara  frigului! Re-deschise ochii:

- Stii ce mi s-a întâmplat? îl întrebă pe câine. Am intrat în frig! 

...

- Stiu, zise câinele. Este tocmai ce voiam să-ti spun!

- Da, e incredibil! E un miracol! Dacă frigul nu este frig! Dacă te regăsesti în afară...

- Te regăsesti în afară, fiindcă ai intrat înăuntru! îl corectă câinele.

...

-Dumnezeule, zise Iov , el a înteles înaintea mea, paradisul este aici! În acest infern! 

(Fragmente din volumul de povestiri Ultimul tablou al lui Wang Wei, de Ariane Buisset) 

Eckhart Tolle - Paznicii Fiintelor

„Animalele sunt mai aproape de Dumnezeu decât oamenii. Sunt mai aproape de sursă. Oamenii sunt mai pierduti în formele mentale. Fiinta lor le este mai obscură, nedeslusită, datorită învelisului de ego si a structurii mentale. Eu numesc animalele „paznicii fiintelor”, mai ales animalele care trăiesc alături de oameni. Pentru multi oameni, prin acest contact cu animalele, ei ating nivelul de fiintă. Este în destinul nostru să nu ne întoarcem la nivelul animalelor de unde am venit, ci să ne întoarcem la fiintă, trecând dincolo de gândire. Animalele sunt la un nivel anterior ratiunii. Ele nu s-au pierdut în gânduri. Noi ne ridicăm deasupra gândirii si apoi ne întâlnim din nou cu animalele, acolo unde si noi si ele suntem în non-gândire. Există o conexiune adâncă. Constiinta animalelor începe să se schimbe si ea, atunci când interactionează cu un om care a trecut dincolo de gândire. Nu numai animalele ne sprijină, si noi le ajutăm pe ele. Bineînteles că animalelor le place să fie aproape de oameni, mai ales atunci când acestia trec prin procesul de schimbare în constiintă.”

Bucuria Fiintării

Nefericirea sau negativitatea reprezintă o boală pe planeta noastră. Ceea ce este poluarea la nivel exterior, este negativitatea în plan interior. Este prezentă pretutindeni, nu doar în cazul oamenilor care nu au îndeajuns, ci chiar mai mult în cazul celor care au mai mult decât suficient. Surprinzător? Nu. Cei cu stare se identifică si mai profund cu forma, se pierd mai mult în continut,  cad mai usor în capcana egoului. Oamenii cred că fericirea lor depinde de ceea ce se întâmplă, adică depinde de formă. Ei nu realizează că întâmplarea reprezintă lucrul cel mai instabil din univers, mereu supus schimbării. În viziunea lor, momentul prezent este ori tulburat de ceva ce s-a întâmplat si n-ar trebui să se întâmple, ori incomplet - pentru că ceva ce ar fi trebuit să se întâmple, nu s-a întâmplat. În acest fel, ei ratează perfectiunea mai profundă inerentă vietii însesi, o perfectiune ce întotdeauna există deja, dincolo de ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă, dincolo de formă. Acceptati momentul prezent si găsiti perfectiunea aceea mai adâncă decât orice formă si neatinsă de timp. Bucuria Fiintării, care este singura fericire adevărată, nu poate ajunge la voi prin intermediul niciunei forme, averi, realizări, persoane sau eveniment - prin nimic din cele ce se întâmplă. Bucuria aceea nu poate veni la voi - niciodată. Ea izvorăste din dimensiunea fără de formă din interiorul vostru, din constiinta însăsi. Dacă nu rămâneti fără cuvinte atunci când priviti spatiul într-o noapte senină înseamnă că nu vă uitati cu adevărat, nu sunteti total constienti de vastitatea a ceea ce este acolo. Probabil că vă uitati doar la obiecte si, eventual, căutati să le numiti. Dacă v-ati simtit vreodată coplesiti în timp ce priveati spatiul, dacă ati simtit chiar un respect profund în fata acestui mister de neînteles, înseamnă că pentru o clipă ati anulat dorinta de a explica, de a eticheta si ati devenit constienti nu doar de obiectele din spatiu, ci si de profunzimea infinită a spatiului însăsi. Si mai înseamnă că ati devenit suficient de linistiti în interior pentru a observa vastitatea în care există aceste nenumărate lumi. Sentimentul coplesitor nu este dat de faptul că există miliarde de lumi acolo, afară, ci de adâncimea care le contine pe toate. Desigur, nu puteti vedea spatiul, nici nu-l puteti auzi, atinge sau mirosi, atunci cum de puteti sti că există? Această întrebare ce pare logică contine deja în ea o eroare fundamentală. Esenta spatiului este neantul, asadar el nu „există” în sensul normal al cuvântului. Doar lucrurile - formele există. Chiar si faptul de a-l numi spatiu poate induce în eroare: numindu-l, îl transformati într-un obiect. Să formulăm ideea astfel: în voi există ceva care are o afinitate cu spatiul, de aceea puteti fi constienti de el. Constienti de el? Nici exprimarea aceasta nu este în totalitate adevărată, căci cum puteti fi constienti de spatiu, dacă nu există nimic de care să fiti constienti? Răspunsul este simplu si în acelasi timp profund. Atunci când sunteti constienti de spatiu, nu sunteti în realitate constienti de nimic, în afară de constiinta însăsi - spatiul interior al constiintei. Prin voi, universul devine constient de el însusi! Când ochii nu găsesc nimic de văzut, acel nimic este perceput ca spatiu. Când urechile nu găsesc nimic de auzit, acel nimic este perceput ca liniste. Când simturile, menite să perceapă forma, întâlnesc absenta formei, constiinta fără de formă care se află în spatele perceptiei si face posibilă orice perceptie si orice experientă nu mai este eclipsată de formă. Atunci când contemplati profunzimea nepătrunsă a spatiului sau ascultati linistea din primele ore ale diminetii, chiar înainte de răsărit, ceva din voi rezonează cu ele ca si cum le-ar recunoaste. Atunci simtiti profunzimea vastă a spatiului ca pe propria voastră profunzime si stiti că linistea nepretuită lipsită de formă reprezintă ceea ce sunteti voi, dar la un nivel mai profund decât oricare dintre lucrurile care formează continutul vietii voastre. Ceea ce vedeti, auziti, simtiti, atingeti sau gânditi este jumătate de realitate, ca să spunem asa. Este forma. În învătăturile lui Iisus este denumită, simplu, „lumea”, iar cealaltă dimensiune este „împărătia cerurilor” sau „viata vesnică”. Boala colectivă a umanitătii este aceea că oamenii sunt atât de absorbiti de ceea ce se întâmplă, atât de hipnotizati de lumea formelor fluctuante, atât de captivi de continutul vietii lor încât au uitat esenta, cea care este dincolo de formă, dincolo de gândire. Sunt atât de devorati de timp, încât au uitat eternitatea, care este originea lor, casa lor, destinul lor. Eternitatea este realitatea vie a ceea ce sunteti. Deveniti constient de respiratia voastră. Constientizarea respiratiei îndepărtează atentia de la gândire si creează spatiu. Aceasta este una din modalitătile de a da nastere constiintei. Respiratia nu este ceva ce faceti voi, ci ceva ce se întâmplă si ai căror martori deveniti voi. Respiratia se întâmplă de la sine. Inteligenta din interiorul corpului este cea care face aceasta. Tot ce aveti voi de făcut este să urmăriti cum se întâmplă.

- Eckhart Tolle - 

Copilul Interior

Daca dorim sa ne transformam in bine, unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie sa le facem este vindecarea copilului interior de care am uitat. Mult prea multi oameni isi ignora acest copil interior. Indiferent ce varsta ai, inauntrul tau se afla un copil care are nevoie de iubirea si de acceptarea ta.

Daca esti femeie, indiferent cat de independenta te consideri, tu ai inauntrul tau o fetita foarte delicata, care are nevoie de ajutor. Daca esti barbat, indiferent cat de macho te consideri, tu ai inauntrul tau un baietel care tanjeste dupa afectiune si dupa caldura sufleteasca.

Este de o importanta vitala sa incepem sa acordam atentie copilului nostru interior. Nu este o strategie sanatoasa sa negam faptul ca ranile noastre din copilarie ne-au afectat viata. Aceste rani emotionale ne-au afectat in fiecare zi si ne-au impiedicat sa ne iubim pe noi insine asa cum am fi meritat. Am fost niste parinti abuzivi pentru copilul nostru interior atat timp. Acum e timpul sa incetam.

De cate ori avem o reactie emotionala puternica la ceva sau la cineva si simtim ca ne-a fost apasat un buton interior in jurul caruia s-a strans multa energie negativa in timp, acest lucru inseamna ca sunt atinse rani mai vechi. Copilul interior simte panica si se simte lipsit de speranta, nu adultul.  Si intotdeauna cand ne aflam intr-o astfel de situatie este vital sa validam sentimentele copilului, oricat de irationale si de lipsite de sens i s-ar parea adultului din noi. Sa-i spunem in acele momente copilului ca nu il vom mai parasi niciodata orice s-ar intampla, ca vom fi intotdeauna alaturi de el si ca il vom iubi.

E nevoie sa devenim un parinte iubitor pentru copilul din noi. E nevoie sa invatam sa ne ingrijim ranile din trecut. Putem face acest lucru incercand sa relationam cu acele parti ranite din noi. Putem incerca sa initiem un dialog. Sa vorbim in orice fel putem sa vorbim cu acele parti din noi care au nevoie de iubirea noastra. Cu prima ocazie in care te simti linistit, inchide ochii si vorbeste-i copilului interior.

 La inceput, copilul nu te va crede si pe buna dreptate. Daca au trecut sa zicem 62 de ani de cand nu i-ai mai vorbit, e posibil sa fii nevoit sa repeti de cateva ori acest lucru inainte ca el sa inceapa sa te creada. De aceea, fii perseverent. Spune-ti mereu : “Doresc cu adevarat sa vorbesc cu tine, sa te ingrijesc, sa te iubesc.”  Si incepe sa construiesti increderea.

E nevoie sa il salvam si sa-l hranim cu dragoste pe copilul nostru interior si sa il oprim din a ne mai controla viata de adult. Sa-l dam jos de la volanul vietii nostre. Copiii nu au permis de conducere si nu trebuie sa aiba controlul. In egala masura, nu trebuie sa fie abuzati si abandonati. Cu toate astea, facem exact invers: ne abandonam si ne abuzam copilul interior, il incuiem intr-un loc intunecat din sufletul nostru, dupa care il lasam sa conduca autobuzul vietii noastre,  lasand ranile copilului sa ne influenteze viata. Cum facem asta?

De multe ori ne lasam dominati de sentimentele de neputinta si lipsa de merit pe care le aveam in copilarie, cand cineva ne spunea: “Esti un prost. Nu esti suficient de bun, nu faci nimic ca lumea. Iar ai gresit! ”  Iar durerea de a simti aceste lucruri devine atat de mare incat incepem sa ne cream cai de a fugi de sentimentele noastre.

Modurile in care ne protejam ca adulti de durere sunt alcoolul, mancarea, tigarile, drogurile, relatiile disfunctionale, munca excesiva, obsesiile. Iar jocul merge de obicei asa: ma simt gras, ma judec pentru ca sunt gras, mi-e rusine de mine ca sunt gras, ma pedepsesc pentru ca sunt gras, apoi sufar atat de mult incat trebuie sa gasesc o cale de a ma elibera de durere, asa ca mananc mult, apoi ma judec pentru ca am mancat mult, etc., etc. Acest ciclu al durerii duce la nenumarate abuzuri fata de noi insine si ne perpetueaza sentimentul ca nu suntem demni de dragoste.

Unul din primele lucruri pe care trebuie sa i le spui copilului tau interior atunci cand iei pentru prima oara legatura cu el este sa ii ceri iertare. Spune-i ca iti pare rau ca nu ai mai vorbit cu el in toti acesti ani de cand ai crescut, si cu atat mai mult daca l-ai certat. Spune-i ca doresti sa il recompensezi pentru tot acest timp in care te-ai indepartat de el. Intreaba-l cum il poti face fericit. Intreaba-l ce anume il sperie, cum il poti ajuta si ce anume asteapta de la tine.

Alte metode de a intra in legatura cu copilul interior si de a-i vindeca ranile ne sunt propuse de John Pollard in cartea “Fii propriul tau parinte”. Metoda se numeste self-parenting, si se bazeaza pe monitorizarea dialogului interior, pentru a vedea cand jucam rolul de parinte si cand suntem copii si care este raportul dintre cele doua roluri.Cele doua voci poarta un dialog permanent in interiorul nostru. Parintele interior este vocea care provine din programarea primita de la parinti din momentul nasterii pana la 7 ani. Ca si copii, noi internalizam gandurile si judecatile de valoare ale celorlalti, in mod automat, fara sa le punem sub semnul intrebarii. Le adoptam atitudinea fata de viata ca si cum ar fi a noastra.

Parintele tau interior joaca astazi rolul pe care l-au jucat parintii tai pentru tine. Ceea ce ne poate imbunatati viata este schimbarea felului in care acest parinte interior isi indeplineste rolul. Acest lucru se face progresiv, prin sesiuni zilnice, in care invatam sa iubim, sa sprijinim si sa hranim copilul interior cat putem de mult, pana la stadiul in care acesta ajunge sa fie o personalitate complet pozitiva, plina de energie si dragoste.

Scopul nostru nu trebuie sa fie niciodata sa schimbam Copilul interior! El nu trebuie schimbat, el trebuie doar abordat cu cea mai mare dragoste si grija, pentru a reusi sa devina ceea ce a fost proiectat sa fie.

Copilul tau interior iti afecteaza viata mai mult decat vrei sa admiti. Pentru orice  lucru pe care vrei sa-l obtii in viata ai nevoie de cooperarea copilului tau interior. El este sursa energiei si a entuziasmului. Daca incepi sa faci o treaba din ce in ce mai buna ca parinte interior, copilul tau interior va incepe sa se simta mai bine si sa te ajute mai mult.

Parintele nostru interior va semana intotdeauna cu parintii nostri sau cu cei care ne-au crescut. Daca ai avut o copilarie plina de conflicte si de temeri, acum iti tratezi copilul interior in acelasi fel. Nu e vina ta. Ai avut atat de multa incredere in adultii din jurul tau si ai vrut sa le semeni atat de mult, incat ai devenit ca ei.

Insa acum ai control deplin asupra dialogului tau interior si este cazul sa nu mai dai vina pe ceilalti pentru faptul ca parintele tau interior este abuziv si controlator. Despre cum putem face acest lucru si o despre metoda self-parenting in detaliu, vom vorbi mai mult in articolul urmator.

Pana atunci, aminteste-ti : Tu esti singura persona cu care vei trai pentru totdeauna! Atat timp cat nu vei fi de acord sa iti iubesti singur copilul interior, celorlalti oameni le va fi foarte greu sa te iubeasca. De aceea, accepta-te neconditionat si din toata inima. Va fi cel mai bun lucru pe care il vei face in intreaga ta viata, pentru procesul tau de dezvoltare personala si evolutie spirituala.

"Puterea este in interiorul tau", Louise Hay, Editura Adevar Divin

"The self-parenting program", Dr. John Pollard III