Alchimia lui Hristos

   Hristos înseamnă pentru mine aceste sapte cuvinte si aceasta este întreaga sa alchimie. Primul: catalitic; al doilea: catalepsie; al treilea: catharsis; al patrulea: catastrofă; al cincilea: cruce; al saselea: conversie; al saptelea: constiinta hristică. Aceasta este întreaga lui alchimie, cum obisnuia el să transforme oamenii. Opera lui era diferită de a lui Buddha, metodologia lui este diferită; diferită de cea a lui Krishna, diferită de cea a lui Mohammed. El este un Maestru unic.

   Primul: catalitic. Opera lui Iisus este cea a unui agent catalitic. El doreste ca oamenii să fie în contact cu el, ceea ce hindusii numesc Satsang. Iisus nu dă metode oamenilor, aceasta nu este calea lui. Calea lui Patanjali este de a crea dispozitive, metode; aceasta este si calea lui Gurdjieff - de a crea metode si dispozitive astfel încât oamenii să poată să înceapă să crească. Calea lui Iisus este cea a Satsang-ului. El transformă oamenii doar prin atingerea lui. El cucereste oamenii, îi înconjoară. Energia lui începe să danseze în jurul lor. Metodologia lui Iisus este de a face oamenii să pulseze prin pulsul lui, de a-i magnetiza pe oameni prin magnetismul lui; a fi cu ei. Si cel mai bun mod de a fi cu ei este atunci când ei sunt foarte, foarte relaxati. De aceea Iisus era întotdeauna gata să meargă la oameni, să bea cu ei, să mănânce cu ei pentru că acestea sunt cele mai relaxante momente din viata oamenilor. El mergea la oameni pentru a mânca cu ei sau pentru a bea cu ei si acesta era momentul în care el urmărea să le îmbibe fiinta cu fiinta lui.  Aceasta era puterea sa catalitică, magnetică. Agentul catalitic înseamnă că nu ti se face nimic, dar ceva ti se petrece. Doar prezenta, însăsi prezenta lui te provoacă, te inspiră si ceva începe să crească în tine. Exact cum spun oamenii de stiintă, dacă doresti să faci apă este nevoie de hidrogen si oxigen; dar ele nu se pot întâlni decât dacă electricitatea este prezentă ca agent catalitic. Ea nu pătrunde în ele, rămâne la distantă, dar tocmai prezenta ei le ajută să se întâlnească. Aceasta este foarte miraculos. Un agent catalitic este ceva foarte miraculos. Acesta este adevăratul miracol al lui Iisus. Taoistii au un cuvânt pentru el, îl numesc Wei-Wu-Wei, actiune fără actiune. Maestrul nu îti Face nimic, el nu interferează cu fiinta ta,  ci pur si simplu Este acolo.

   Al doilea cuvânt este catalepsie - suspendarea vechii tale fiinte. Când esti în contact cu un Hristos,  vechea ta fiintă este imediat suspendată tocmai prin socul respectiv; nu poti functiona asa cum obisnuiai să functionezi până acum. Tocmai prezenta lui Hristos este un astfel de soc încât pentru un moment totul este suspendat. Pentru un moment, toate gândurile se opresc, toate sentimentele dispar. Pentru un moment poti să pierzi o bătaie de inimă. De aceea se întâmplă ca în jurul marilor maestrii vezi multi oameni care arată zombi. Ei sunt într-un fel de suspendare. Aceasta se va întâmpla multora. Nu vă fie teamă atunci când se întâmplă; va trece, nu va rămâne, dar aceasta este calea. Aceasta este o stare de necunoastere: nu stii ce este ce, întreaga cunoastere este pierdută, întreaga ta inteligentă s-a dus. Devii idiot. Arăti ca un idiot. Oamenii vor spune că ai fost hipnotizat sau altceva, că nu mai esti vechiul tău eu. Este adevărat. Dar este un fel de soc si e bine, pentru că îti va distruge trecutul, te va face să fii discontinuu cu trecutul si îti va aduce proaspătul, noul. Îti va permite să se petreacă ceva original. Dar înainte se se întâmple ceva original, trecutul trebuie să dispară. Tu esti asemenea unui vas în care a fost otravă mult timp, multi ani, multe vieti. Acum, înainte ca ceva să fie vărsat în el, otrava trebuie aruncată si vasul trebuie curătat, complet curătat. Chiar si dacă rămâne un pic de otravă ea va distruge noul care vine, îl va ucide. Acesta este întelesul complet al stării de sannyasin si de discipol: că trecutul trebuie să fie spălat complet; memoria ta, egoul tău, identitatea ta - toate trebuie să dispară. Când esti doar un vas gol, atunci ceva mai mult este posibil. Aceasta este cea de-a treia stare: catharsis. Când capul este în soc, inima devine liberă, deoarece capul nu permite inimii să fie liberă, el tine inima prizonieră. Si fiecare Maestru te decapitează, îti taie capul fără milă; îti distruge ratiunea, îti distruge logica; te coboară din cap.

   Aceasta este cea de-a treia stare: catharsis. Când capul nu mai functionează, controlul lui se pierde si prizonierul este liber. Atunci inima începe să bată din nou - poate după multe, multe vieti.  Si timp de mai multe vieti ti-ai reprimat emotiile, sentimentele, lacrimile, iubirile - ele toate te-au înecat. Acesta este catharsis-ul, aparitia inimii. Reprimatul explodează si emotionalul se revarsă - un fel de cutremur de pământ sau un cutremur de inimă, o situatie vulcanică. Esti inundat de inconstient si de irational. De aceea un  discipol autentic trece întotdeauna printr-un fel de nebunie lângă un maestru.

   Cea de-a patra stare este: catastrofa. Când ratiunea s-a dus si inima înnebuneste apare catastrofa si apoi egoul începe să se rupă în bucăti, pentru că egoul nu este nimic altceva decât control. Controlul capului asupra inimii creează egoul. Când capul nu mai functionează, el este în soc, în catalepsie, iar inima este in catharsis. Egoul dispare pentru că el nu mai este acolo, el nu mai poate fi acolo, controlul a dispărut. Si când egoul dispare arată ca o catastrofă. Totul e pierdut, haosul apare si acum persoana simte că a înnebunit realmente. Nu este doar o nebunie temporară, acum arată ca si cum va rămâne pentru totdeauna. Persoana nu poate privi dincolo de ea. Aceasta este ceea ce misticii crestini numesc noaptea întunecată a sufletului: apare un fel de lipsă de sperantă. Persoana este complet pierdută si pare să nu existe nici o posibilitate de a iesi din ea. Persoana este înecată si se îneacă si puterile care te îneacă sunt atât de mari încât pare să nu existe nici o sperantă să treci dincolo de ele. Malurile nu mai sunt vizibile, esti în mijlocul oceanului. 

   Si atunci vine cea de-a cincea: crucea. Egoul moare pe cruce. În cea de-a patra stare, el pur si simplu se dezintegrează, dar continuă să existe în fragmente, atârnând ici si colo. În cea de-a cincea, el moare, egoul moare complet - nici o identificare cu corpul sau mintea, o stare de negare, moarte, vid. Un tremur puternic, teamă...persoana este pe marginea abisului numit Dumnezeu. Acolo l-a găsit Iisus - pe cruce.  Iisus spune că toti trebuie să-si poarte crucea pe umeri.

   Apoi apare cea de-a sase stare: convertirea. Numai când ai murit, Dumnezeu devine viu în tine. Numai când sământa moare ea devine un copac, numai când râul dispare în ocean el devine una cu oceanul: convertirea. Convertire este un cuvânt frumos, foarte gresit folosit de crestini. Ei cred că dacă cineva este hindus si devine crestin, aceasta este convertirea. Un hindus devenind crestin, aceasta nu este nimic, el pur si simplu si-a schimbat închisoarea cu o alta, un preot pentru un altul, o carte pentru o alta. Dar nu există nici o schimbare reală, nici o transformare. Un crestin poate deveni hindus; hindusii cred că aceasta este convertirea. Aceasta nu este convertire. Convertirea apare numai când egoul moare si Dumnezeu se naste în tine. Convertirea este atunci când omul devine divin, nu când un hindus devine crestin sau când un crestin devine hindus. Doar când omul devine divin, când Iisus devine Hristos, atunci există convertire; când Gautama devine Buddha, atunci există convertire. În cel de-al saselea, Sinele se naste - Sinele suprem, adevăratul tău sine. Pentru prima dată stii cine esti. Muntii sunt din nou munti, râurile sunt din nou râuri, întreaga confuzie a dispărut, claritatea apare. Ochii devin transparenti, poti vedea lucruri, nu mai există prejudecăti, ideologii. Persoana nu mai este nici hindus, nici mahomedan, nici comunist, nici fascist. Persoana pur si simplu este...o puritate a existentei. Aceasta este ceea ce hindusii numesc Satyam, Shivam si Sunderam. Satyam înseamnă adevăr, Shivam înseamnă bun, iar Sunderam înseamnă frumusete. Nu înainte de aceasta. Înainte de aceasta ceea ce tu numesti frumusete nu este nimic altceva decât senzualitate. Ceea ce tu numesti bine nu este nimic altceva decât moralitate conditionată. Ceea ce numesti adevăr nu este nimic altceva decât o corespondentă între tine, afirmatia ta si lucruri. Adevărul înseamnă ceea ce este ascuns în spatele pomilor si muntilor, ascuns în spatele oamenilor, în spatele tuturor. Acest ascuns devine revelat, atunci ajungi la adevăr. Adevăr...si atunci ajungi la Shivam - viata ta devine bună. Nu în sensul de a fi o persoană morală, un fariseu, un puritan, nu; viata ta devine spontan bună. Nu poti face rău! Răul este imposibil pentru că nu te poti gândi la tine însuti ca fiind separati de altii. Nu poti să rănesti pe nimeni pentru că acum a răni pe cineva înseamnă a te răni pe tine însuti. Egoul tău a dispărut. Rănesti pe cineva si esti rănit. Ucizi pe cineva si te ucizi pe tine însuti. Furi de la cineva si furi din propriul tău buzunar. Acum bunătatea este naturală - nu impusă - spontană. Si Sunderam. Numai atunci, când ai aflat ce este si ai devenit spontan poti afla ce este frumusetea. Frumusetea nu este doar o poezie, ea este viziunea adevărului, este viziunea lui Dumnezeu. Dar încă un pas mai departe, este ca si cum esti la mii de mile depărtare de Himalaya dimineata devreme si nu vezi pe cerul senin nici un nor si vârfurile himalayene se află acolo. Acele zăpezi virgine strălucind ca aurul în soarele diminetii...dar tu esti la mii de mile depărtare. Este frumos, te umple de încântare, dar tu esti totusi la distantă.

   Si apoi cea de-a saptea stare: constiinta christică. Nu mai esti departe de vârfuri, ai devenit vârfurile! Nu mai esti departe de acele zăpezi virgine, tu esti acele zăpezi. Nu mai vezi razele soarelui reflectate de zăpadă, esti acele raze de soare. Constiinta christică s-a născut: persoana devine una cu Întregul. Persoana devine ceea ce este realmente, ea devine una cu Dumnezeu. Buddha numeste aceasta Nirvana, Hristos o numeste Împărătia lui Dumnezeu. Hindusii o numesc Satchitananda. Acum apare iar o altă trinitate: Sat - existentă, Chit- Constiintă, Ananda - beatitudine. 

 

Fragmente:  

Eu însă vă zic vouă… vol. 2  învăţăturile din Noul Testament comentate de Osho

Despre neîncrederea în sine ( povestire cu tâlc)

   Un fermier sărac dintr-un sat s-a dus la oras să cumpere un ied. Pe când se întorcea cu iedul către satul lui, câtiva dintre derbedeii din oras s-au gândit că dacă reuseau cumva să îi ia iedul, ar fi putut să se desfete cu un adevărat ospăt, la care să invite si câtiva prieteni. Dar cum să pună mâna pe el?

   Tăranul analfabet părea să fie un bărbat foarte robust si sănătos, iar derbedeii orasului erau fără vlagă si bolnăviciosi. Ca să ia iedul direct din bratele fermierului ar fi însemnat să ajungă la o luptă care le putea aduce necazuri, asa că trebuia să fie foarte atenti si să-l păcălească cumva. S-au hotărât asupra unui siretlic. Când tăranul era pe cale să iasă din oras, unul dintre cei patru sau cinci derbedei i-a iesit în cale si i-a zis: '' Bună dimineata''.

   El a răspuns: ''Bună dimineata''.

   Apoi derbedeul s-a uitat în sus si a zis: ''De ce duci câinele ăsta pe umeri?'' - de fapt, el ducea iedul pe umeri - ''De unde ai cumpărat câinele? E un câine pe cinste.'' 

   Fermierul a râs si a zis: ''Esti nebun? Nu e un câine! Am cumpărat un ied.''
  Bărbatul i-a zis: ''Nu te duce la tine în sat cărând un câine pe umeri, altminteri oamenii vor crede că ai înnebunit. Tu chiar crezi că ăsta e un ied?'' Si omul si-a văzut de drum. Fermierul a râs si s-a gândit că era foarte ciudat, dar a pipăit picioarele iedului ca să vadă dacă era ied sau câine...A văzut că era într-adevăr un ied si, linistit, si-a continuat drumul. 

   Pe strada următoare i-a iesit în cale un al doilea huligan. Acesta i-a dat binete si i-a zis: ''Ai cumpărat un câine pe cinste. Si eu vreau să-mi iau un câine. De unde l-ai cumpărat?'' Acum tăranul n-a mai putut să spună cu aceiasi sigurantă de sine că nu era câine, fiindcă acum un al doilea om îi spunea acelasi lucru, iar doi oameni nu se pot însela.

   Totusi a râs si a zis: ''Nu e un câine, domnule, e un ied.'' 

   Bărbatul i-a zis: '' Cine ti-a spus că e ied? Se pare că te-a înselat cineva. Ce fel de ied mai e si ăsta?'' Si si-a văzut de drum. Tăranul a dat jos iedul de pe umeri ca să se uite la el, dar era în mod categoric un ied - amândoi bărbatii aceia se înselau. Însă i s-a făcut teamă că poate avea el halucinatii. 

   Si-a continuat drumul, dar i se strecurase în suflet o temere. În cale i-a iesit al treilea bărbat, care i-a dat binete si i-a zis: ''De unde ai cumpărat câinele ăsta?'' De data asta n-a mai avut curaj să spună că e un ied. I-a răspuns: ''Din oras''. Îi era foarte greu să mai spună că e un ied si a început să-si pună problema că poate n-ar trebui să-l aducă cu el în sat: aruncase banii aiurea si tot satul avea să râdă de el; oamenii aveau să creadă că a înnebunit. 

   Pe când se gândea el astfel, al patrulea bărbat i-a iesit în cale si i-a zis: ''Ciudat, n-am mai văzut niciodată pe cineva să care pe umeri un câine. Ai impresia că asta e o capră. ''

   Tăranul s-a uitat în jur si a văzut că era singur, că nu era nimeni prin preajmă, asa că a lăsat iedul jos si luat-o la goană spre satul lui. Cele cinci rupii se duseseră pe apa sâmbetei, dar măcar nu avea să fie considerat nebun. 

   Iar cei patru derbedei au luat iedul cu ei.

Osho [Ego-ul este o iluzie]

   Împăratul Milind l-a chemat la curte pe călugărul Nagsen. Mesagerul s-a apropiat de Nagsen  si i-a spus:

- Nagsen, împăratul doreste să te vadă. Am venit să te invit la curte.

Nagsen i-a răspuns:

- Dacă asa doreste, voi veni, dar scuză-mă, nu există nici o persoană care să fie una cu Nagsen. Acesta nu este decât un nume, o etichetă functională.

   Curierul s-a întors la împărat si i-a raportat că Nagsen este un om foarte ciudat: i-a răspuns că va veni, dar că nu există nici o persoană care să fie una cu Nagsen. Împăratul a spus:

- Hm! Într-adevăr ciudat! Dar dacă a spus că va veni, va veni cu sigurantă.

   Nagsen a sosit la timp, în trăsura regală, iar împăratul l-a primit la portile palatului.

- Bhikshu Nagsen, fii binevenit! i-a spus el.

Auzind aceste cuvinte, căugărul a început să râdă:

- Îti accept ospitalitatea în calitate de Nagsen, dar te rog să nu uiti că nu există nici un Nagsen aici.

   Împăratul i-a spus:

- Vorbesti în enigme. Dacă nu esti aici, cine este cel care se află în fata mea si îmi acceptă salutul de bun venit? Cine vorbese cu mine?

   Nagsen a privit în spate, apoi a întrebat:

- Oare nu este aceasta trăsura în care am venit, maiestate?

- Ba da.

- Te rog să dispui eliberarea cailor.

După ce caii au fost eliberati, Nagsen a arătat către ei si a întrebat:

- Este aceasta trăsura?

- Cum ar putea fi numiti caii trăsură?  A întrebat împăratul.

La un semn al călugărului, caii au fost condusi în grajd. Nagsen a arătat către frâie si a întrebat:

- Este aceasta trăsura?

- Evident că nu. Acestea sunt frâiele.

Au fost descătusate si frâiele, iar Nagsen a întrebat:

- Sunt aceste roti trăsura?

- Nu, sunt doar rotile ei, nu trăsura în sine, a răspuns împăratul.

Călugărul a continuat, ordonând desfacerea treptată a părtilor trăsurii, dar la fiecare întrebare a sa, împăratul a fost nevoit să răspundă: ,,Aceasta nu este trăsura.’’.

În final, nu a mai rămas nimic. Călugărul a întrebat:

- Ei bine, unde este trăsura? La fiecare parte componentă, te-am întrebat: ,,Este aceasta trăsura?’’ iar tu mi-ai răspuns că nu. Spune-mi, unde este trăsura?

Revelatia l-a uluit pe împărat. Trăsura nu mai exista, dar când fusese dezmembrată, a fost nevoit să răspundă că nici una din părtile compenente nu era cu ea.

Călugărul a continuat:

- Întelegi? Trăsura nu era altceva decât o asamblare a mai multor părti componente. Ea nu are o existentă în sine, un ego. O trăsură este doar o combinatie.

Căutati în interior: unde este egoul? Unde este ,,eul’’dumneavoastră? Nu veti găsi acest ,,eu’’ nicăieri. El nu este altceva decât o combinatie între mai multe energii; asta-i  tot. Oricât de mult îl veti căuta, tot ce veti găsi va fi vidul. Iubirea se naste din acest vid, căci el nu este una cu eul, ci cu divinitatea.

Iubirea nu se poate naste decât din vid, căci numai vidul este capabil să fuzioneze cu alt vid; numai un vid poate deveni una cu un alt vid. Două persoane nu pot deveni una, dar două viduri pot, căci între ele nu mai există nici o barieră. Orice alt aspect în afara vidului este înconjurat de ziduri. De aceea, al doilea principiu pe care trebuie să-l retineti este acela că atunci când personalitatea dispare, ,,eul’’ nu mai poate fi găsit. Unicul lucru care rămâne este totalitatea. Atunci când se petrece acest lucru, toate zidurile se prăbusesc, toate barierele dispar, iar fluviul iubirii zăvorât până atunci în interior poate irupe. La urma urmei, a fost întotdeauna pregătit, asteptându-vă să deveniti un vid pentru a-i permite să curgă.

Atunci când săpăm un put, apa se află deja în interior; ea nu trebuie adusă de nicăieri. Tot ce trebuie să facem este că înlăturăm pământul si pietrele care îi blocau iesirea. De fapt, ce facem atunci când săpăm o fântână? Nu facem altceva decât să creăm un gol, astfel încât apa ascunsă dedesubt să poată iesi în afară, să poată curge. Ea se află în permanentă în interior, dar are nevoie de spatiu pentru a se manisfesta. Este dispererată să obtină acest spatiu, dar nu îl găseste nicăieri. Atunci când săpăm putul, noi eliminăm pietrele si nisipul care îi stau în cale, si apa paote să iasă liber la suprafată.

În mod similar, iubirea se află întotdeauna în interiorul fiintei umane; unicul lucru de care are ea nevoie este spatiul, vidul care să îi permită să curgă liber, să iasă la suprafată. Noi suntem însă plini de ,,eul’’nostru. Toată lumea se laudă cu propriul ,,eu’’, dar nu uitati: atât timp cât veti striga ,,eu’’,  fiinta dumneavoastră va fi plină de nisip si pietre, iar iubirea nu va putea curge liber prin ea.  

Băiatul înconjurat de un zid

Demult, odată, s-a născut un copil. Cînd a crescut destul de mare ca să observe ce se găsea în jurul lui, şi-a dat seama că se născuse în plin război. Cei din jur erau împărţiţi în două tabere. Parcă înebuniseră de tot încercînd să se ucidă unii pe alţii. Se luptau din greu. Puştile trăgeau, gloanţele şuierau, tunurile bubuiau îngrozitor, bombe explodau peste tot. Băieţelul era mult prea mic ca să se poată apăra singur. Nu ştia să lupte şi nu avea nici un chef să tragă cu puşca sau să facă rău rănind pe cineva. Însă pentru că se afla în plin război era şi el nevoit să facă ceva, pentru că altfel l-ar fi putut lovi o bombă, sau vreun glonte şi l-ar fi omorît.

Din această cauză, a construit ziduri de jur împrejurul lui sperînd că cele două tabere duşmane nu-l vor observa dacă se ascunde acolo. Credea că dacă se va ascunde şi va rămîne neobservat nimeni nu-l va răni cu vreo armă.  A folosit tot felul de lemne şi pietre ca să-şi construiască ascunzătoarea. Pentru mai multă siguranţă nu a lăsat loc nici de fereastră, nici pentru uşă. A mai făcut un acoperiş gros şi întunecat. Stătea pitit în adăpostul său şi încerca să fie cît mai liniştit ca să fie sigur că nu-l găseşte careva. Pentru că înăuntru nu pătrundea de loc lumina zilei, singurul fel în care îşi putea da seama cum trecea timpul era simţind temperatura. După cum era cald sau frig, ştia dacă a venit vara sau iarna. Bineînţeles că se simţea teribil de singur, dar habar nu avea ce altceva ar putea face, pentru că afară, cele două tabere se războiau încă, iar lui îi era teribil de frică.

Într-o zi, un şoricel s-a strecurat printr-o crăpătură a peretelui şi a început să alerge încolo şi încoace prin ascunzătoare. Băiatul l-a observa surprins şi l-a întrebat: „Cum ai ajuns aici? Credeam că nimeni nu poate pătrunde prin pereţii mei puternici, fără uşă şi ferestre.”

” Nu fi prostuţ! ” i-a răspuns şoricelul. Totdeauna se găseşte o intrare sau o ieşire. Chiar atunci cînd crezi că ai construit pereţii cei mai groşi, descoperi că ei nu sunt deloc groşi sau de nepătruns! Eşti singur-singurel pe aici? Mi se pare cam aiurea, cam trist şi cam întunecos aici, nu crezi?”

„Ba da”, a răspuns băiatul.”Nu-i prea plăcut aici, dar nu ştiu ce să fac altceva, pentru că afară este război şi nu am unde să plec în altă parte.”

„Bineînteles că mai există loc unde să te duci” a zis foarte convins şoricelul. În lumea asta nu este peste tot război. Aici se dă cu adevărat o bătălie. Dacă vom putea ieşi de aici, te vei putea duce într-un alt loc unde nu este război. Pun pariu că o să-ţi placă foarte mult să trăieşti în altă parte. O să te poţi juca, o să faci sport sau orice ai chef, la fel cum fac copiii de vîrsta ta.”

Aşa că băiatul şi şoricelul s-au aşezat ca să se gîndească ce-ar putea face pentru ca băiatul să iasă de după ziduri şi din zona unde se purta războiul. S-au gîndit la tot felul de planuri. Mai întîi li s-a părut bine să sape un tunel lung. Numai că asta cerea mai multă putere de muncă decît avea el. În plus, se putea surpa peste el. Apoi s-au gîndit ce s-ar întîmpla dacă băiatul ar ieşi repede afară şi ar lua-o la fugă tare de tot sperînd să nu-l lovească nici o bombă în acest timp. Totuşi nici ideea asta nu părea mai bună decît cealaltă.

Atunci şoricelul a făcut o observaţie interesantă: „Ai văzut că atunci cînd cineva ridică un steag alb în timpul unei bătălii nimeni nu mai are voie să tragă în el, pentru că este un semn internaţional de pace? Steagul alb le dă de înţeles celorlalţi că nu eşti periculos şi că nu vrei să faci nimănui rău. Atunci poţi trece printre tabere neînarmat fără să păţeşti nimic”.

Băiatul a rupt o zdreanţă de culoare albă şi a legat-o de un băţ lung. Pe şoricel l-a băgat în buzunar şi tremurînd de frică a ieşit afară din­tre pereţii ascunzătorii pe care şi-o construise de jur împrejurul său, fluturînd steagul alb. Mergea repede, tot mai repede, în timp ce şoricelul din buzunar îi spunea cum să iasă din zona războiului. Cei care se luptau au încercat să-l atragă fiecare de partea sa în război. Dar băiatul a refuzat. Fiecare tabără voia să-l facă să ţină cu cineva şi să lupte împotriva celuilalt, devenind soldat în război. Numai că băiatul era tare sătul de război, era sătul de lupte, era sătul de ură şi mînie. Se săturase şi să stea pitit, singur şi trist după pereţii groşi pe care îi ridicase în jurul său.

Băiatul a continuat să meargă pînă a ajuns la marginea cîmpului de bătălie, într-un loc unde nu se mai lupta nimeni împotriva altcuiva. Nu erau gloanţe, bombe, sau alte pericole. A găsit oameni care să aibă grijă de el cu dragoste şi bunăvoinţă. Împreună cu ei a învăţat foarte multe lucruri despre el însuşi, despre lumea sa. Lucrul cel mai important pe care l-a învăţat, a fost cum să se ţină departe de războaie, în aşa fel încît să nu mai trebuiască să-şi ridice ziduri de apărare împrejurul său. El a priceput că se poate întîmpla să fie şi el furios, dar atunci cînd furia îl stâpîneşte, înseam­nă că a şi intrat într-un război.

După ce a reuşit să înveţe toate astea, lumea a devenit pentru el un loc fericit care l-a ajutat să uite că a trecut mai demult şi prin acel război, ascunzîndu-se după ziduri groase, despre care acum nici nu-şi mai aducea aminte.