vineri, 23 octombrie 2015

Meditatia - solutie pentru perioada de tranzitie spirituala

   Mintea poate încearca într-una să rezolve problemele, dar nu le poate rezolva. Fiecare solutie va aduce cu ea mult mai multe probleme. Acesta este motivul pentru care filozofia a esuat complet. Filozofia este cel mai mare esec din lume si a dus la o irosire uriasă a inteligentei omenesti, o irosire aproape incalculabilă, deoarece oamenii cu cea mai mare inteligentă s-au ocupat toată viata cu problemele filozofice. De la Aristotel la Wittgenstein, mii de oameni sclipitori si-au irosit toată sclipirea pentru simplul motiv că încercau să rezolve probleme luate separat, în loc să meargă la rădăcina tuturor problemelor în ansamblu.
   Mintea e singura problemă. Asa se face că filozofia vine cu multe solutii, cu multe concluzii, dar nicio concluzie nu e concluzivă. Imediat răsar mult mai multe probleme. Nici măcar o singură problemă nu a fost rezolvată prin demers filozofic, dar filozofia încă merge pe drumul ei, afundându-se tot mai mult si mai mult în desert. Ea nu poate ajunge la ocean, drumul ei e în mod fundamental gresit. Prin asta se deosebeste religia de ea. Religie înseamnă să nu încerci să rezolvi problemele luate separat, ci să privesti la rădăcina tuturor problemelor si s-o tai pe aceasta. Asta e ceea ce numim meditatie: meditatie este tăierea rădăcinii. Meditatia nu e o solutie pentru nicio problemă anume, ea nu rezolvă nimic. Ea nu face decât să te ajute să te debarasezi de minte, de cea care dă nastere problemelor. Ea nu face decât să te ajute să aluneci din minte asa cum sarpele iese din pielea veche.
   Odată ce ai înteles că nu esti mintea ta, marea transcendentă a avut loc. Dintr-o dată toate problemele devin insignifiante, încet, încet ele se evaporă. Rămâi cu o pace adâncă, o mare tăcere se înstăpâneste. Tăcerea aceasta este solutia, pacea aceasta este răspunsul, răspunsul tuturor răspunsurilor. Acesta e miracolul religiei sau miracolul meditatiei, ca să fim mai exacti: anume că fără să rezolve nici o singură problemă ea rezolvă toate problemele, dintr-o singură lovitură. E un salt brusc, un salt cuantic.
   Iar în tine sentimentul îsi face deja aparitia. Spui: '' Dacă mă gândesc că am o problemă, atunci chiar o am.'' În momentul în care te gândesti, îi dai nastere; iar odată ce ti-a apărut, începi să cauti solutii. Si cine e entitatea care va căuta solutii, si unde la va căuta? Mintea e cea care va căuta solutii, si le va căuta în minte. Vezi absurditatea situatiei? E ca si cum te-ai trage în sus de snurul pantofilor, ca să te înalti de la pământ; e cu neputintă. Da, mintea va fabrica multe solutii, dar acestea nu vor fi decât superficiale. Chestiunea fundamentală va rămâne neatinsă si multe altele vor apărea, iar procesul continuă...ad infinitum.
   ...
    Si-ti va fi putin mai greu. Deoarece acesta este momentul de tranzitie. Te vei simti foarte vulnerabil, te vei simti aproape scindat, căci nu vei fi în noapte, nu vei fi în zi. Vei fi undeva între ele, pe drum. Doar un mic fragment din tine va începe să vorbească limbajul viitorului, limbajul zilei, iar tu vei constata că e ca si cum ai devenit două persoane.
     Perioada aceasta de tranzitie e cea mai dificilă perioadă pentru fiecare om care meditează - începe să se prăbusească. Dacă te duci la un psiholog, îti va spune: ''Asta e o cădere nervoasă''. Iar dacă în mintea ta intră ideea că e o cădere nervoasă, atunci normal că asa va fi. Dar nu e o cădere, este o înăltare, dar psihologia nu are încă idee despre înăltări. Ea va încerca să te împingă înapoi în pielea veche pe care ai lăsat-o în urmă sau esti pe cale să o lasi în urmă. Dar asta nu se poate face, e imposibil. 
   Astfel că psihologia, cu diversele ei scoli de psihanaliză, psihosinteză, gestalt si asa mai departe...toate acestea bâjbâie în întuneric din cauză că încă nu sunt constiente de faptul că un om se poate înălta mai presus de minte. Sunt psihologi ca B.F. Skinner sau Delgado care cred că omul nu e decât un comportament. E un alt mod de a spune că omul nu e decât fizică, chimie, fiziologie. Stiinta e capabilă să explice totul, nu mai e nevoie de nimic altceva, omul e un corp si nimic mai mult. 
   Există câtiva oameni care se străduiesc să treacă putin dincolo de asta, dar cad în capcanele subtile ale mintii. Apoi încep să se gândească că psihologia nu e decât minte. Freud, Adler, Jung, toti sunt de părere că psihologia nu e decât o preocupare fată de minte, o cercetare a mintii. 
   Cuvântul psihologie e un cuvânt frumos: el vine de la psyche, iar psyche înseamnă sufletul. Dar niciun psiholog nu e de acord cu ideea de suflet. De fapt, nu au dreptul să-si denumească gândirea prin cuvântul psihologie; folosesc un cuvânt gresit, un cuvânt mult prea mare. Cu totii cred, fie în corp, fie în minte, acestea două nefiind de fapt chiar două lucruri separate. Mintecorp reprezintă un singur fenomen. De fapt, n-ar trebui să folosim cuvântul si între cele două. Mintecorp ar trebui să fie un singur cuvânt, deoarece nu există o diferentă atât de mare încât să folosesti cuvântul si. Nu e nevoie nici măcar e o cratimă, nici măcar atâta spatiu nu există. Corpul este minte privită din afară, mintea este corpul privit din interior. Sau spus altfel, corpul este expresia exterioară a mintii, iar mintea este expresia interioară a aceluiasi fenomen - în două dimensiuni diferite, atâta tot. 
   Până când nu le transcenzi pe amândouă, nu ai să stii niciodată nimic despre înăltare. Iar omul e într-o stare de prăbusire pretutindeni în lume din cauza acestei idei stupide că omul nu e decât corp sau decât minte sau, în cel mai bun caz, ambele. O înăltare e posibilă, dacă în tine există mai mult spatiu asa încât să poti lăsa mintea deoparte si totusi să continui să fii. Dar când pielea întregului trecut, a tuturor amintirilor e lăsată să cadă, există momente, momente foarte delicate în care nu esti nicăieri. Nu mai esti nici cel vechi, nici cel nou, esti pur si simplu în tunelul nasterii. E dureros, pentru că identitatea veche dispare, iar cea nouă nu si-a făcut încă aparitia. Te poti înspăimânta foarte tare, de aici necesitatea maestrului. Functia unui maestru este să te ajute în astfel de momente critice. Socrate obisnuia să spună că functia unui maestru este aceea a unei moase, iar eu sunt întru totul de acord cu el. Trebuie să îl ajute pe copil să iasă din pântecul în care a trăit timp de nouă luni...si a trăit într-un confort imens. De fapt, el va căuta acelasi confort toată viata lui. Nu avea responsabilităti, griji, probleme. Totul îi venea de-a gata; existenta avea grijă de absolut totul. Aceleasi energii necunoscute curgeau mereu de la mamă la copil. Mama făcea totul, iar copilul nu făcea decât să plutească în pântec. 
     ...
   Întreaga căutare după Dumnezeu este în esentă căutarea după pântecul mamei. Iar cel care meditează intră realmente în pântecul lui Dumnezeu.
    ...
   Dacă te duci la un psihanalist, acesta va încerca să te readucă la vechea ta identitate. În asta constă functia psihologiei occidentale: să-i ajute pe oameni să se readapteze, pentru că nu se mai adaptează întru totul la ceea ce a fost viata lor până acum. Si, desigur, atunci când nu te mai adaptezi la felul în care e mintea ta, nu te mai adaptezi nici la societate, fiindcă mintea ta e parte a mintii colective a societătii respective. Nu te mai adaptezi la religia ta, la ideologia ta politică. Descoperi că, pur si simplu, pretutindeni esti, într-un fel, dezrădăcinat. Si o mare frică pune stăpânire pe tine: nu mai faci parte din mintea colectivă, esti singur si tânjesti după a face parte dintr-o multime ca să poti simti putină căldură, putin confort lăuntric, să te poti simti din nou pe un teren familiar.
   Asta face psihologia în occident. Întreaga ei activitate e împotriva religiei. Religia încearcă să-ti dea o identitate nouă, o nouă nastere, iar psihologia îti redă vechea identitate. Ea te împinge fortat în pielea pe care sarpele a lepădat-o. Lucrul acesta nu va putea fi niciodată posibil întru totul, fiindcă pielea nu va mai putea fi din nou pielea ta. Poti trăi cu ea, dar ea va atârna în jurul tău; va fi o povară, nu va mai face parte din tine.

   Un tată îi spunea fiului său, un copil mic: ''Nimic nu e imposibil în lume. Napoleon asa a spus: nu e nimic imposibil în lume.''
   Copilul i-a răspuns: ''Stai, să-ti arăt eu ceva. Un lucru este imposibil, l-am încercat eu. '' A fugit la baie, de unde s-a întors cu un tub cu pastă de dinti pe care l-a apăsat. Din el a iesit pasta, iar el i-a zis tatălui său:''Acum bag-o la loc în tub! Dacă poti să faci asta, o să cred că Napoleon are dreptate.''

   E aproape imposibil să pui pasta înapoi în tub, dar totusi lucrul acesta ar putea fi făcut. Nu e nevoie decât de un mic mecanism stiintific care s-o tragă înapoi. Însă omul nu mai poate fi readus în vechea piele. Cel mult va putea să poarte pielea ca pe haine, dar hainele nu sunt piele.
   Functia unui maestru este aceea de a te ajuta să te familiarizezi cu noul teritoriu în care ai sărit deja si să uiti cu totul de cel vechi.
[ Osho - Îndreptar spiritual ]


miercuri, 7 octombrie 2015

Osho - Nevoi si dorinte

   Există o poveste despre un întelept bătrân pe nume Mencius. Era adept al lui Confucius si a murit foarte, foarte bătrân. Cineva l-a întrebat: ''Dacă ai mai trăi o dată, cum ti-ai începe viata?'' Răspunsul lui Mencius a fost: ''As fi fost mai atent la nevoile mele, si as acorda mai putină atentie dorintelor.''
Nevoile pot fi împlinite, dar dorintele nu. Dorinta e o nevoie care si-a iesit din minti. Nevoile sunt simple, ele vin de la natură. Dorintele sunt foarte complexe, ele nu vin de la natură, si sunt create de minte. Nevoile sunt pe moment, viata e cea care le dă nastere. Dorintele sunt proiectii, ele nu sunt nevoi reale. Ce e dorinta? E miscarea mintii înspre viitor. Nevoile apartin momentului de fată - foamea e o nevoie, iar ea trebuie satisfăcută. Dacă îti este sete, îti este sete aici si acum, trebuie să cauti apă. Trebuie satisfăcută, e o nevoie vitală. Dar dorintele nu sunt asa. Îti doresti să fii presedintele unei tări. Asta nu e o nevoie, ci o ambitie, o proiectie a egoului în viitor. Sau îti doresti raiul - si asta e tot în viitor, sau îl doresti pe Dumnezeu - tot în viitor e si asta. Tineti minte, nevoile sunt întotdeauna aici si acum, ele sunt existentiale. Dorintele nu sunt niciodată aici si acum, ele nu sunt existentiale ci doar mentale, se produc în minte. Si nu pot fi împlinite din cauză că însăsi natura lor e să se îndrepte în continuu spre viitor. Sunt precum linia orizontului, ti se pare că undeva în apropiere, pământul si cerul se unesc; se vede atât de bine locul unde se întâlnesc, încât ai putea să mergi pe jos până acolo. Dar poti să mergi si să tot mergi, la nesfârsit, iar distanta va rămâne aceiasi; vesnic undeva în fata ta,  cerul si pământul se vor uni, însă nu vei ajunge niciodată, e doar o aparentă, e ceea ce hindusii numesc maya: pare, dar nu e asa. Pare atunci când stai la distantă, cu cât te apropii mai mult, cu atât îti dai seama că nu e asa. Orizontul se îndepărtează constant, iar distanta dintre tine si el rămâne aceeasi. Distanta dintre tine si dorinta ta rămâne mereu aceeasi. Cum ai putea-o împlini? Dacă-ti doresti zece mii de rupii, s-ar putea ca într-o zi să le ai, dar până să vină momentul acela, dorinta ta se va fi dus de alte zece mii de ori mai în fată. Ai o mie de rupii, dorinta va cere zece mii. După ce ai zece mii, dorinta va cere o sută de mii. Distanta rămâne aceeasi. Poti să ai o sută de mii, nu se schimbă nimic. Dorinta rămâne aceeasi - de zece ori mai avântată. Nevoile sunt simple, ele pot fi împlinite. Ti-e foame si mănânci; ti-e sete si bei; ti-e somn, te duci la culcare. Dorintele sunt foarte sirete si complexe. Esti frustrat, dar nu din cauza nevoilor. Esti frustrat din cauza dorintelor, iar dacă dorintele îti consumă prea multă energie, nu vei mai fi capabil să-ti mai împlinesti si nevoile, pentru că cine să le împlinească? Tu esti cu mintea în viitor, te gândesti într-una la viitor, mintea ta visează. Cine să vină în întâmpinarea nevoilor obisnuite, de fiecare zi? Tu nu esti prezent, si preferi să rămâi flămând, dar să urmăresti linia orizontului: preferi să-ti amâni împlinirea nevoilor, ca să-ti poti pune toată energia în dorintă. Dar în final constati că dorinta nu e împlinită, iar din cauză că ti-ai neglijat nevoile, sfârsesti prin a ajunge o ruină. Iar timpul pierdut nu mai poate fi recuperat. 
Chuang Tzu e în favoarea nevoilor. Împliniti-le si nu cereti împlinirea dorintelor. Renuntati, pur si simplu, la ideea în sine, fiindcă nu există viitor; nu există decât prezentul. Si cât de frumos e! Când ti-e foame mănânci - nu există  viitor - iar când esti absorbit de ceea ce faci, de faptul simplu de a mânca, acesta devine el însusi un paradis în sine. Asta spune Iisus: nu vă gânditi la ziua de mâine. Priviti la crinii câmpului: ei nu strâng de niciunele, ei nu se gândesc, nu se îngrijorează cu privire la viitor. Ei înfloresc aici si acum. Priviti la crinii în floare - ziua de mâine îsi va purta singură de grijă.

joi, 10 septembrie 2015

Predarea de sine

   Dacă te predai si accepti ceea ce este si nu mai hrănesti simtirea cu gândurile si povestile tale… atunci întristarea se v-a duce si odată cu ea si egoul – si ti se v-a arata o alta fată a lucrurilor care este pace sau chiar bucurie! Bucuria este aspectul dinamic al păcii! Dar nu te astepta să obtii ceva prin predarea de sine. Tu spui:,,până si această abandonare pare să nu ajute”. Atâta timp cât prin predare tu cauti să obtii un rezultat (ceva anume, un ajutor, alinare) aceasta nu este o predare completă. Este o asteptare. În adevărata predare de sine, nu ceri nimic si nu astepti nimic! Ci simplu, doar îmbrătisezi ceea ce este!  ~ E. Tolle



vineri, 28 august 2015

Iubirea nu cunoaste eu-l

  Într-o după-amiază dogoritoare, Iisus a poposit sub un pom într-o grădină. Era foarte cald, iar el obosit, asa că a dormit la umbra unui pom. Nici măcar nu stia cui apartinea casa, grădina sau pomul. Era grădina Magdalenei, o foarte frumoasă prostituată a acelor vremuri. Magdalena s-a uitat pe fereastră si a văzut omul acesta frumos care dormea sub pom. Nu mai văzuse niciodată un bărbat atât de frumos. Tot asa cum există o frumusete a corpului, există si o frumusete a sufletului. Frumusetea corpului e adesea văzută, dar frumusetea sufletului rareori e văzută. Dar când apare frumusetea sufletului, până si cel mai urât corp devine floarea cea mai frumoasă. Văzuse multi oameni frumosi fiindcă la usa ei era mereu o multime adunată - adeseori îi era greu chiar si să se strecoare printre ei si să intre în casă. Magdalena a fost atrasă spre pomul acela ca de un magnet.  Iisus tocmai se pregătea să se ridice si să plece; îsi încheiase odihna. Magdalena i-a zis: ''Vrei să-mi faci hatârul de a intra la mine în casă ca să te odihnesti?''
   Iisus i-a spus: '' Mi-am încheiat acum odihna, sub pomul tău. Acum e timpul să plec. Dar dacă se întâmplă să mai trec pe aici si să fiu obosit, cu sigurantă mă voi odihni în casa ta''. Magdalena s-a simtit rănită. Printi de seamă fuseseră întorsi de la usa ei, iar acum când invita un cersetor de pe stradă să se odihnească în casa ei, el refuza. Lucrul acesta i-a rănit sentimentele astfel că i-a zis: '' Nu, nu primesc refuzul. Trebuie să intri - nici măcar atâta lucru nu faci ca să-mi arăti iubirea ta? Nu vrei să intri si să te odihnesti un răstimp în casa mea?''
   Iisus i-a zis: '' Prin însăsi invitatia ta ti-am intrat deja în casă, căci unde altundeva îti este casa, dacă nu în sentimentele inimii?'' Si dacă mă întrebi: ''Nici măcar atâta iubire nu vrei să-mi arăti?'', eu îti voi spune că poate vei fi întâlnit multi oameni care ti-au spus '' Te iubesc'', dar niciunul dintre ei nu te-a iubit, fiindcă în adâncul lor iubeau altceva.. Si te pot asigura că eu sunt de fapt unul dintre putinii care te pot iubi si chiar te iubesc - fiindcă numai cineva în a cărui inimă a răsărit iubirea poate iubi.''




duminică, 16 august 2015

Daca individul evolueaza, societatea se dizolva

   Lao Tzu a fost fără îndoială unul dintre cei mai întelepti oameni care au existat vreodată. Împăratul Chinei l-a rugat foarte umil să devină seful Curtii sale Supreme, deoarece nimeni nu putea să ghideze legile tării sale mai bine decât el. A încercat să-l convingă pe împărat: 
   - Nu sunt omul potrivit.
   Dar împăratul a insistat, iar Lao Tzu a spus:
   - Dacă nu mă asculti... Doar o zi la Curte, si vei fi convins că nu sunt omul potrivit, fiindcă sistemul este gresit. Din umilitate nu am spus adevărul. Ori eu pot exista, ori legile tale si ordinea si societatea ta pot exista. Deci, hai să încercăm...
   În prima zi, a fost adus la tribunal un hot care furase aproape jumătate din bogătiile celui mai înstărit om din capitală. Lao Tzu a ascultat cazul si apoi a spus că hotul si bogatul trebuie să fie trimisi amândoi câte sase luni la închisoare. Bogatul a spus: 
   - Ce spui? Eu sunt victima, eu am fost jefuit - ce fel de justitie este asta, că mă condamnati la închisoare pentru acelasi timp ca si pe hot? 
   Lao Tzu a răspuns: 
   - Sunt cu sigurantă nedrept fată de hot. Tu ar trebui să stai mai mult închis, fiindcă ai strâns asa de multi bani pentru tine însuti, ai lipsit de bani asa multi oameni. Pentru ce? Lăcomia ta creează acesti hoti. Esti responsabil. Prima crimă este a ta. 
   Logica lui Lao Tzu este foarte clară. Dacă sunt prea multi săraci si doar putini bogati, nu poti să opresti hotii, nu poti opri furturile. Singurul mod în care le poti opri este să ai o societate în care fiecare are destui bani pentru a-si îndeplini nevoile si nimeni nu acumulează banii inutil, doar din lăcomie. 
   Bogatul spus:
  - Înainte să mă închideti, vreau să vorbesc cu împăratul, fiindcă acest lucru nu este conform Constitutiei, nu este conform legii tării. 
  - Aceasta este greseala Constitutiei si a legii tării. Nu sunt responsabil de ea. Du-te si vorbeste cu împăratul, a spus Lao Tzu. 
   Bogatul s-a dus la împărat si i-a spus:
  - Ascultă, acest om trebuie dat imediat afară din functie; este periculos. Astăzi eu voi fi închis, mâine tu vei fi închis. Dacă vrei să te salvezi, acest om trebuie să fie dat afară; este extraordinar de periculos. Si foarte rational. Ceea ce spune este adevărat, pot întelege - dar ne va distruge! 
  Împăratul a înteles perfect: 
  - Dacă acest bogat este un criminal, atunci eu sunt cel mai mare criminal din tară. Lao Tzu nu va ezita să mă închidă! 
   Lao Tzu a fost dat imediat afară. El a spus: 
  - Am încercat să îti spun înainte; tu îmi irosesti timpul inutil. Ti-am spus că nu sunt omul potrivit. Realitatea este că societatea ta, legislatia ta si Constitutia ta nu sunt corecte. Îti trebuie oameni incorecti pentru a conduce acest sistem incorect.

luni, 6 iulie 2015

Alchimia lui Hristos

   Hristos înseamnă pentru mine aceste sapte cuvinte si aceasta este întreaga sa alchimie. Primul: catalitic; al doilea: catalepsie; al treilea: catharsis; al patrulea: catastrofă; al cincilea: cruce; al saselea: conversie; al saptelea: constiinta hristică. Aceasta este întreaga lui alchimie, cum obisnuia el să transforme oamenii. Opera lui era diferită de a lui Buddha, metodologia lui este diferită; diferită de cea a lui Krishna, diferită de cea a lui Mohammed. El este un Maestru unic.
   Primul: catalitic. Opera lui Iisus este cea a unui agent catalitic. El doreste ca oamenii să fie în contact cu el, ceea ce hindusii numesc Satsang. Iisus nu dă metode oamenilor, aceasta nu este calea lui. Calea lui Patanjali este de a crea dispozitive, metode; aceasta este si calea lui Gurdjieff - de a crea metode si dispozitive astfel încât oamenii să poată să înceapă să crească. Calea lui Iisus este cea a Satsang-ului. El transformă oamenii doar prin atingerea lui. El cucereste oamenii, îi înconjoară. Energia lui începe să danseze în jurul lor. Metodologia lui Iisus este de a face oamenii să pulseze prin pulsul lui, de a-i magnetiza pe oameni prin magnetismul lui; a fi cu ei. Si cel mai bun mod de a fi cu ei este atunci când ei sunt foarte, foarte relaxati. De aceea Iisus era întotdeauna gata să meargă la oameni, să bea cu ei, să mănânce cu ei pentru că acestea sunt cele mai relaxante momente din viata oamenilor. El mergea la oameni pentru a mânca cu ei sau pentru a bea cu ei si acesta era momentul în care el urmărea să le îmbibe fiinta cu fiinta lui.  Aceasta era puterea sa catalitică, magnetică. Agentul catalitic înseamnă că nu ti se face nimic, dar ceva ti se petrece. Doar prezenta, însăsi prezenta lui te provoacă, te inspiră si ceva începe să crească în tine. Exact cum spun oamenii de stiintă, dacă doresti să faci apă este nevoie de hidrogen si oxigen; dar ele nu se pot întâlni decât dacă electricitatea este prezentă ca agent catalitic. Ea nu pătrunde în ele, rămâne la distantă, dar tocmai prezenta ei le ajută să se întâlnească. Aceasta este foarte miraculos. Un agent catalitic este ceva foarte miraculos. Acesta este adevăratul miracol al lui Iisus. Taoistii au un cuvânt pentru el, îl numesc Wei-Wu-Wei, actiune fără actiune. Maestrul nu îti Face nimic, el nu interferează cu fiinta ta,  ci pur si simplu Este acolo.
   Al doilea cuvânt este catalepsie - suspendarea vechii tale fiinte. Când esti în contact cu un Hristos,  vechea ta fiintă este imediat suspendată tocmai prin socul respectiv; nu poti functiona asa cum obisnuiai să functionezi până acum. Tocmai prezenta lui Hristos este un astfel de soc încât pentru un moment totul este suspendat. Pentru un moment, toate gândurile se opresc, toate sentimentele dispar. Pentru un moment poti să pierzi o bătaie de inimă. De aceea se întâmplă ca în jurul marilor maestrii vezi multi oameni care arată zombi. Ei sunt într-un fel de suspendare. Aceasta se va întâmpla multora. Nu vă fie teamă atunci când se întâmplă; va trece, nu va rămâne, dar aceasta este calea. Aceasta este o stare de necunoastere: nu stii ce este ce, întreaga cunoastere este pierdută, întreaga ta inteligentă s-a dus. Devii idiot. Arăti ca un idiot. Oamenii vor spune că ai fost hipnotizat sau altceva, că nu mai esti vechiul tău eu. Este adevărat. Dar este un fel de soc si e bine, pentru că îti va distruge trecutul, te va face să fii discontinuu cu trecutul si îti va aduce proaspătul, noul. Îti va permite să se petreacă ceva original. Dar înainte se se întâmple ceva original, trecutul trebuie să dispară. Tu esti asemenea unui vas în care a fost otravă mult timp, multi ani, multe vieti. Acum, înainte ca ceva să fie vărsat în el, otrava trebuie aruncată si vasul trebuie curătat, complet curătat. Chiar si dacă rămâne un pic de otravă ea va distruge noul care vine, îl va ucide. Acesta este întelesul complet al stării de sannyasin si de discipol: că trecutul trebuie să fie spălat complet; memoria ta, egoul tău, identitatea ta - toate trebuie să dispară. Când esti doar un vas gol, atunci ceva mai mult este posibil. Aceasta este cea de-a treia stare: catharsis. Când capul este în soc, inima devine liberă, deoarece capul nu permite inimii să fie liberă, el tine inima prizonieră. Si fiecare Maestru te decapitează, îti taie capul fără milă; îti distruge ratiunea, îti distruge logica; te coboară din cap.
   Aceasta este cea de-a treia stare: catharsis. Când capul nu mai functionează, controlul lui se pierde si prizonierul este liber. Atunci inima începe să bată din nou - poate după multe, multe vieti.  Si timp de mai multe vieti ti-ai reprimat emotiile, sentimentele, lacrimile, iubirile - ele toate te-au înecat. Acesta este catharsis-ul, aparitia inimii. Reprimatul explodează si emotionalul se revarsă - un fel de cutremur de pământ sau un cutremur de inimă, o situatie vulcanică. Esti inundat de inconstient si de irational. De aceea un  discipol autentic trece întotdeauna printr-un fel de nebunie lângă un maestru.
   Cea de-a patra stare este: catastrofa. Când ratiunea s-a dus si inima înnebuneste apare catastrofa si apoi egoul începe să se rupă în bucăti, pentru că egoul nu este nimic altceva decât control. Controlul capului asupra inimii creează egoul. Când capul nu mai functionează, el este în soc, în catalepsie, iar inima este in catharsis. Egoul dispare pentru că el nu mai este acolo, el nu mai poate fi acolo, controlul a dispărut. Si când egoul dispare arată ca o catastrofă. Totul e pierdut, haosul apare si acum persoana simte că a înnebunit realmente. Nu este doar o nebunie temporară, acum arată ca si cum va rămâne pentru totdeauna. Persoana nu poate privi dincolo de ea. Aceasta este ceea ce misticii crestini numesc noaptea întunecată a sufletului: apare un fel de lipsă de sperantă. Persoana este complet pierdută si pare să nu existe nici o posibilitate de a iesi din ea. Persoana este înecată si se îneacă si puterile care te îneacă sunt atât de mari încât pare să nu existe nici o sperantă să treci dincolo de ele. Malurile nu mai sunt vizibile, esti în mijlocul oceanului. 
   Si atunci vine cea de-a cincea: crucea. Egoul moare pe cruce. În cea de-a patra stare, el pur si simplu se dezintegrează, dar continuă să existe în fragmente, atârnând ici si colo. În cea de-a cincea, el moare, egoul moare complet - nici o identificare cu corpul sau mintea, o stare de negare, moarte, vid. Un tremur puternic, teamă...persoana este pe marginea abisului numit Dumnezeu. Acolo l-a găsit Iisus - pe cruce.  Iisus spune că toti trebuie să-si poarte crucea pe umeri.
   Apoi apare cea de-a sase stare: convertirea. Numai când ai murit, Dumnezeu devine viu în tine. Numai când sământa moare ea devine un copac, numai când râul dispare în ocean el devine una cu oceanul: convertirea. Convertire este un cuvânt frumos, foarte gresit folosit de crestini. Ei cred că dacă cineva este hindus si devine crestin, aceasta este convertirea. Un hindus devenind crestin, aceasta nu este nimic, el pur si simplu si-a schimbat închisoarea cu o alta, un preot pentru un altul, o carte pentru o alta. Dar nu există nici o schimbare reală, nici o transformare. Un crestin poate deveni hindus; hindusii cred că aceasta este convertirea. Aceasta nu este convertire. Convertirea apare numai când egoul moare si Dumnezeu se naste în tine. Convertirea este atunci când omul devine divin, nu când un hindus devine crestin sau când un crestin devine hindus. Doar când omul devine divin, când Iisus devine Hristos, atunci există convertire; când Gautama devine Buddha, atunci există convertire. În cel de-al saselea, Sinele se naste - Sinele suprem, adevăratul tău sine. Pentru prima dată stii cine esti. Muntii sunt din nou munti, râurile sunt din nou râuri, întreaga confuzie a dispărut, claritatea apare. Ochii devin transparenti, poti vedea lucruri, nu mai există prejudecăti, ideologii. Persoana nu mai este nici hindus, nici mahomedan, nici comunist, nici fascist. Persoana pur si simplu este...o puritate a existentei. Aceasta este ceea ce hindusii numesc Satyam, Shivam si Sunderam. Satyam înseamnă adevăr, Shivam înseamnă bun, iar Sunderam înseamnă frumusete. Nu înainte de aceasta. Înainte de aceasta ceea ce tu numesti frumusete nu este nimic altceva decât senzualitate. Ceea ce tu numesti bine nu este nimic altceva decât moralitate conditionată. Ceea ce numesti adevăr nu este nimic altceva decât o corespondentă între tine, afirmatia ta si lucruri. Adevărul înseamnă ceea ce este ascuns în spatele pomilor si muntilor, ascuns în spatele oamenilor, în spatele tuturor. Acest ascuns devine revelat, atunci ajungi la adevăr. Adevăr...si atunci ajungi la Shivam - viata ta devine bună. Nu în sensul de a fi o persoană morală, un fariseu, un puritan, nu; viata ta devine spontan bună. Nu poti face rău! Răul este imposibil pentru că nu te poti gândi la tine însuti ca fiind separati de altii. Nu poti să rănesti pe nimeni pentru că acum a răni pe cineva înseamnă a te răni pe tine însuti. Egoul tău a dispărut. Rănesti pe cineva si esti rănit. Ucizi pe cineva si te ucizi pe tine însuti. Furi de la cineva si furi din propriul tău buzunar. Acum bunătatea este naturală - nu impusă - spontană. Si Sunderam. Numai atunci, când ai aflat ce este si ai devenit spontan poti afla ce este frumusetea. Frumusetea nu este doar o poezie, ea este viziunea adevărului, este viziunea lui Dumnezeu. Dar încă un pas mai departe, este ca si cum esti la mii de mile depărtare de Himalaya dimineata devreme si nu vezi pe cerul senin nici un nor si vârfurile himalayene se află acolo. Acele zăpezi virgine strălucind ca aurul în soarele diminetii...dar tu esti la mii de mile depărtare. Este frumos, te umple de încântare, dar tu esti totusi la distantă.
   Si apoi cea de-a saptea stare: constiinta christică. Nu mai esti departe de vârfuri, ai devenit vârfurile! Nu mai esti departe de acele zăpezi virgine, tu esti acele zăpezi. Nu mai vezi razele soarelui reflectate de zăpadă, esti acele raze de soare. Constiinta christică s-a născut: persoana devine una cu Întregul. Persoana devine ceea ce este realmente, ea devine una cu Dumnezeu. Buddha numeste aceasta Nirvana, Hristos o numeste Împărătia lui Dumnezeu. Hindusii o numesc Satchitananda. Acum apare iar o altă trinitate: Sat - existentă, Chit- Constiintă, Ananda - beatitudine. 
 
Fragmente:  
Eu însă vă zic vouă… vol. 2  învăţăturile din Noul Testament comentate de Osho

luni, 29 iunie 2015

Despre neîncrederea în sine ( povestire cu tâlc)

   Un fermier sărac dintr-un sat s-a dus la oras să cumpere un ied. Pe când se întorcea cu iedul către satul lui, câtiva dintre derbedeii din oras s-au gândit că dacă reuseau cumva să îi ia iedul, ar fi putut să se desfete cu un adevărat ospăt, la care să invite si câtiva prieteni. Dar cum să pună mâna pe el?
   Tăranul analfabet părea să fie un bărbat foarte robust si sănătos, iar derbedeii orasului erau fără vlagă si bolnăviciosi. Ca să ia iedul direct din bratele fermierului ar fi însemnat să ajungă la o luptă care le putea aduce necazuri, asa că trebuia să fie foarte atenti si să-l păcălească cumva. S-au hotărât asupra unui siretlic. Când tăranul era pe cale să iasă din oras, unul dintre cei patru sau cinci derbedei i-a iesit în cale si i-a zis: '' Bună dimineata''.
   El a răspuns: ''Bună dimineata''.
   Apoi derbedeul s-a uitat în sus si a zis: ''De ce duci câinele ăsta pe umeri?'' - de fapt, el ducea iedul pe umeri - ''De unde ai cumpărat câinele? E un câine pe cinste.'' 
   Fermierul a râs si a zis: ''Esti nebun? Nu e un câine! Am cumpărat un ied.''
  Bărbatul i-a zis: ''Nu te duce la tine în sat cărând un câine pe umeri, altminteri oamenii vor crede că ai înnebunit. Tu chiar crezi că ăsta e un ied?'' Si omul si-a văzut de drum. Fermierul a râs si s-a gândit că era foarte ciudat, dar a pipăit picioarele iedului ca să vadă dacă era ied sau câine...A văzut că era într-adevăr un ied si, linistit, si-a continuat drumul. 

   Pe strada următoare i-a iesit în cale un al doilea huligan. Acesta i-a dat binete si i-a zis: ''Ai cumpărat un câine pe cinste. Si eu vreau să-mi iau un câine. De unde l-ai cumpărat?'' Acum tăranul n-a mai putut să spună cu aceiasi sigurantă de sine că nu era câine, fiindcă acum un al doilea om îi spunea acelasi lucru, iar doi oameni nu se pot însela.
   Totusi a râs si a zis: ''Nu e un câine, domnule, e un ied.'' 
   Bărbatul i-a zis: '' Cine ti-a spus că e ied? Se pare că te-a înselat cineva. Ce fel de ied mai e si ăsta?'' Si si-a văzut de drum. Tăranul a dat jos iedul de pe umeri ca să se uite la el, dar era în mod categoric un ied - amândoi bărbatii aceia se înselau. Însă i s-a făcut teamă că poate avea el halucinatii. 
   Si-a continuat drumul, dar i se strecurase în suflet o temere. În cale i-a iesit al treilea bărbat, care i-a dat binete si i-a zis: ''De unde ai cumpărat câinele ăsta?'' De data asta n-a mai avut curaj să spună că e un ied. I-a răspuns: ''Din oras''. Îi era foarte greu să mai spună că e un ied si a început să-si pună problema că poate n-ar trebui să-l aducă cu el în sat: aruncase banii aiurea si tot satul avea să râdă de el; oamenii aveau să creadă că a înnebunit. 
   Pe când se gândea el astfel, al patrulea bărbat i-a iesit în cale si i-a zis: ''Ciudat, n-am mai văzut niciodată pe cineva să care pe umeri un câine. Ai impresia că asta e o capră. ''
   Tăranul s-a uitat în jur si a văzut că era singur, că nu era nimeni prin preajmă, asa că a lăsat iedul jos si luat-o la goană spre satul lui. Cele cinci rupii se duseseră pe apa sâmbetei, dar măcar nu avea să fie considerat nebun. 
   Iar cei patru derbedei au luat iedul cu ei.


marți, 16 iunie 2015

Osho [Ego-ul este o iluzie]

   Împăratul Milind l-a chemat la curte pe călugărul Nagsen. Mesagerul s-a apropiat de Nagsen  si i-a spus:
- Nagsen, împăratul doreste să te vadă. Am venit să te invit la curte.
Nagsen i-a răspuns:
- Dacă asa doreste, voi veni, dar scuză-mă, nu există nici o persoană care să fie una cu Nagsen. Acesta nu este decât un nume, o etichetă functională.
   Curierul s-a întors la împărat si i-a raportat că Nagsen este un om foarte ciudat: i-a răspuns că va veni, dar că nu există nici o persoană care să fie una cu Nagsen. Împăratul a spus:
- Hm! Într-adevăr ciudat! Dar dacă a spus că va veni, va veni cu sigurantă.
   Nagsen a sosit la timp, în trăsura regală, iar împăratul l-a primit la portile palatului.
- Bhikshu Nagsen, fii binevenit! i-a spus el.
Auzind aceste cuvinte, căugărul a început să râdă:
- Îti accept ospitalitatea în calitate de Nagsen, dar te rog să nu uiti că nu există nici un Nagsen aici.
   Împăratul i-a spus:
- Vorbesti în enigme. Dacă nu esti aici, cine este cel care se află în fata mea si îmi acceptă salutul de bun venit? Cine vorbese cu mine?
   Nagsen a privit în spate, apoi a întrebat:
- Oare nu este aceasta trăsura în care am venit, maiestate?
- Ba da.
- Te rog să dispui eliberarea cailor.
După ce caii au fost eliberati, Nagsen a arătat către ei si a întrebat:
- Este aceasta trăsura?
- Cum ar putea fi numiti caii trăsură?  A întrebat împăratul.
La un semn al călugărului, caii au fost condusi în grajd. Nagsen a arătat către frâie si a întrebat:
- Este aceasta trăsura?
- Evident că nu. Acestea sunt frâiele.
Au fost descătusate si frâiele, iar Nagsen a întrebat:
- Sunt aceste roti trăsura?
- Nu, sunt doar rotile ei, nu trăsura în sine, a răspuns împăratul.
Călugărul a continuat, ordonând desfacerea treptată a părtilor trăsurii, dar la fiecare întrebare a sa, împăratul a fost nevoit să răspundă: ,,Aceasta nu este trăsura.’’.
În final, nu a mai rămas nimic. Călugărul a întrebat:
- Ei bine, unde este trăsura? La fiecare parte componentă, te-am întrebat: ,,Este aceasta trăsura?’’ iar tu mi-ai răspuns că nu. Spune-mi, unde este trăsura?
Revelatia l-a uluit pe împărat. Trăsura nu mai exista, dar când fusese dezmembrată, a fost nevoit să răspundă că nici una din părtile compenente nu era cu ea.
Călugărul a continuat:
- Întelegi? Trăsura nu era altceva decât o asamblare a mai multor părti componente. Ea nu are o existentă în sine, un ego. O trăsură este doar o combinatie.
Căutati în interior: unde este egoul? Unde este ,,eul’’dumneavoastră? Nu veti găsi acest ,,eu’’ nicăieri. El nu este altceva decât o combinatie între mai multe energii; asta-i  tot. Oricât de mult îl veti căuta, tot ce veti găsi va fi vidul. Iubirea se naste din acest vid, căci el nu este una cu eul, ci cu divinitatea.
Iubirea nu se poate naste decât din vid, căci numai vidul este capabil să fuzioneze cu alt vid; numai un vid poate deveni una cu un alt vid. Două persoane nu pot deveni una, dar două viduri pot, căci între ele nu mai există nici o barieră. Orice alt aspect în afara vidului este înconjurat de ziduri. De aceea, al doilea principiu pe care trebuie să-l retineti este acela că atunci când personalitatea dispare, ,,eul’’ nu mai poate fi găsit. Unicul lucru care rămâne este totalitatea. Atunci când se petrece acest lucru, toate zidurile se prăbusesc, toate barierele dispar, iar fluviul iubirii zăvorât până atunci în interior poate irupe. La urma urmei, a fost întotdeauna pregătit, asteptându-vă să deveniti un vid pentru a-i permite să curgă.
Atunci când săpăm un put, apa se află deja în interior; ea nu trebuie adusă de nicăieri. Tot ce trebuie să facem este că înlăturăm pământul si pietrele care îi blocau iesirea. De fapt, ce facem atunci când săpăm o fântână? Nu facem altceva decât să creăm un gol, astfel încât apa ascunsă dedesubt să poată iesi în afară, să poată curge. Ea se află în permanentă în interior, dar are nevoie de spatiu pentru a se manisfesta. Este dispererată să obtină acest spatiu, dar nu îl găseste nicăieri. Atunci când săpăm putul, noi eliminăm pietrele si nisipul care îi stau în cale, si apa paote să iasă liber la suprafată.

În mod similar, iubirea se află întotdeauna în interiorul fiintei umane; unicul lucru de care are ea nevoie este spatiul, vidul care să îi permită să curgă liber, să iasă la suprafată. Noi suntem însă plini de ,,eul’’nostru. Toată lumea se laudă cu propriul ,,eu’’, dar nu uitati: atât timp cât veti striga ,,eu’’,  fiinta dumneavoastră va fi plină de nisip si pietre, iar iubirea nu va putea curge liber prin ea.  

luni, 8 iunie 2015

Băiatul înconjurat de un zid

Demult, odată, s-a născut un copil. Cînd a crescut destul de mare ca să observe ce se găsea în jurul lui, şi-a dat seama că se născuse în plin război. Cei din jur erau împărţiţi în două tabere. Parcă înebuniseră de tot încercînd să se ucidă unii pe alţii. Se luptau din greu. Puştile trăgeau, gloanţele şuierau, tunurile bubuiau îngrozitor, bombe explodau peste tot. Băieţelul era mult prea mic ca să se poată apăra singur. Nu ştia să lupte şi nu avea nici un chef să tragă cu puşca sau să facă rău rănind pe cineva. Însă pentru că se afla în plin război era şi el nevoit să facă ceva, pentru că altfel l-ar fi putut lovi o bombă, sau vreun glonte şi l-ar fi omorît.
Din această cauză, a construit ziduri de jur împrejurul lui sperînd că cele două tabere duşmane nu-l vor observa dacă se ascunde acolo. Credea că dacă se va ascunde şi va rămîne neobservat nimeni nu-l va răni cu vreo armă.  A folosit tot felul de lemne şi pietre ca să-şi construiască ascunzătoarea. Pentru mai multă siguranţă nu a lăsat loc nici de fereastră, nici pentru uşă. A mai făcut un acoperiş gros şi întunecat. Stătea pitit în adăpostul său şi încerca să fie cît mai liniştit ca să fie sigur că nu-l găseşte careva. Pentru că înăuntru nu pătrundea de loc lumina zilei, singurul fel în care îşi putea da seama cum trecea timpul era simţind temperatura. După cum era cald sau frig, ştia dacă a venit vara sau iarna. Bineînţeles că se simţea teribil de singur, dar habar nu avea ce altceva ar putea face, pentru că afară, cele două tabere se războiau încă, iar lui îi era teribil de frică.
Într-o zi, un şoricel s-a strecurat printr-o crăpătură a peretelui şi a început să alerge încolo şi încoace prin ascunzătoare. Băiatul l-a observa surprins şi l-a întrebat: „Cum ai ajuns aici? Credeam că nimeni nu poate pătrunde prin pereţii mei puternici, fără uşă şi ferestre.”
” Nu fi prostuţ! ” i-a răspuns şoricelul. Totdeauna se găseşte o intrare sau o ieşire. Chiar atunci cînd crezi că ai construit pereţii cei mai groşi, descoperi că ei nu sunt deloc groşi sau de nepătruns! Eşti singur-singurel pe aici? Mi se pare cam aiurea, cam trist şi cam întunecos aici, nu crezi?”
„Ba da”, a răspuns băiatul.”Nu-i prea plăcut aici, dar nu ştiu ce să fac altceva, pentru că afară este război şi nu am unde să plec în altă parte.”
„Bineînteles că mai există loc unde să te duci” a zis foarte convins şoricelul. În lumea asta nu este peste tot război. Aici se dă cu adevărat o bătălie. Dacă vom putea ieşi de aici, te vei putea duce într-un alt loc unde nu este război. Pun pariu că o să-ţi placă foarte mult să trăieşti în altă parte. O să te poţi juca, o să faci sport sau orice ai chef, la fel cum fac copiii de vîrsta ta.”
Aşa că băiatul şi şoricelul s-au aşezat ca să se gîndească ce-ar putea face pentru ca băiatul să iasă de după ziduri şi din zona unde se purta războiul. S-au gîndit la tot felul de planuri. Mai întîi li s-a părut bine să sape un tunel lung. Numai că asta cerea mai multă putere de muncă decît avea el. În plus, se putea surpa peste el. Apoi s-au gîndit ce s-ar întîmpla dacă băiatul ar ieşi repede afară şi ar lua-o la fugă tare de tot sperînd să nu-l lovească nici o bombă în acest timp. Totuşi nici ideea asta nu părea mai bună decît cealaltă.
Atunci şoricelul a făcut o observaţie interesantă: „Ai văzut că atunci cînd cineva ridică un steag alb în timpul unei bătălii nimeni nu mai are voie să tragă în el, pentru că este un semn internaţional de pace? Steagul alb le dă de înţeles celorlalţi că nu eşti periculos şi că nu vrei să faci nimănui rău. Atunci poţi trece printre tabere neînarmat fără să păţeşti nimic”.
Băiatul a rupt o zdreanţă de culoare albă şi a legat-o de un băţ lung. Pe şoricel l-a băgat în buzunar şi tremurînd de frică a ieşit afară din­tre pereţii ascunzătorii pe care şi-o construise de jur împrejurul său, fluturînd steagul alb. Mergea repede, tot mai repede, în timp ce şoricelul din buzunar îi spunea cum să iasă din zona războiului. Cei care se luptau au încercat să-l atragă fiecare de partea sa în război. Dar băiatul a refuzat. Fiecare tabără voia să-l facă să ţină cu cineva şi să lupte împotriva celuilalt, devenind soldat în război. Numai că băiatul era tare sătul de război, era sătul de lupte, era sătul de ură şi mînie. Se săturase şi să stea pitit, singur şi trist după pereţii groşi pe care îi ridicase în jurul său.
Băiatul a continuat să meargă pînă a ajuns la marginea cîmpului de bătălie, într-un loc unde nu se mai lupta nimeni împotriva altcuiva. Nu erau gloanţe, bombe, sau alte pericole. A găsit oameni care să aibă grijă de el cu dragoste şi bunăvoinţă. Împreună cu ei a învăţat foarte multe lucruri despre el însuşi, despre lumea sa. Lucrul cel mai important pe care l-a învăţat, a fost cum să se ţină departe de războaie, în aşa fel încît să nu mai trebuiască să-şi ridice ziduri de apărare împrejurul său. El a priceput că se poate întîmpla să fie şi el furios, dar atunci cînd furia îl stâpîneşte, înseam­nă că a şi intrat într-un război.
După ce a reuşit să înveţe toate astea, lumea a devenit pentru el un loc fericit care l-a ajutat să uite că a trecut mai demult şi prin acel război, ascunzîndu-se după ziduri groase, despre care acum nici nu-şi mai aducea aminte.

luni, 25 mai 2015

Căile egoului

   Misterioase sunt căile mintii. Crezi că vrei să renunti la ego, iar în adâncul inimii stii că nu vrei să renunti. Poate că vrei să-l cizelezi ceva mai mult, poate că-l vrei mai rafinat, dar nu vrei cu adevărat să renunti la el. Dacă ai vrea să renunti la el, n-ar avea cine să te împiedice. Nu-ti stă în cale nicio barieră. Simpla vrere e suficientă ca să poti renunta la el, dar dacă nu vrei să renunti la el, nu e nimic de făcut. Nici o mie de buddha si lucrând asupra ta n-ar avea niciun rezultat, fiindcă nu se poate face nimic din afară. 
   V-ati gândit cu adevărat la lucrul acesta, ati meditat vreodată cu privire la el - dacă chiar vreti să renuntati la ego? Vreti cu adevărat să deveniti o nefiintă, un nimic? Chiar si în proiectiile sale religioase vreti să fiti ceva, vreti să realizati ceva, să ajungeti undeva, să fiti ceva. Chiar si atunci când vă gânditi să fiti umili, umilinta voastră, smerenia voastră e doar un ascunzis secret pentru ego si nimic altceva.
   Uitati-vă la asa-zisii oameni smeriti. Ei spun că sunt smeriti si vor încerca să demonstreze că sunt cei mai smeriti din orasul lor, din localitateaa lor - cei mai smeriti. Iar dacă îi contrazici si le spui: Nu, e altcineva mai smerit decât tine, se vor simti răniti. Cine este cel care se simte rănit? 
   Tocmai citeam despre un sfânt crestin. În fiecare zi el spune, în rugăciunea către dumnezeul lui: sunt omul cel mai rău de pe pământul ăsta, păcătosul cel mai mare. În aparentă e un om foarte umil, dar nu e asa. El spune că e cel mai mare păcătos de pe pământ, iar dacă Dumnezeu însusi ar contesta lucrul acesta, chiar si cu el s-ar certa. Ceea ce-l interesează pe el în profunzime este să fie cel mai mare, nu să fie păcătos. Poti să fii păcătos dacă ti se permite să fii cel mai mare păcătos. Te poti bucura de asa asa ceva. Cel mai mare păcătos - atunci devii o culme. Virtutea sau păcatul sunt lipsite de substantă; trebuie să fii cineva. Egoul tău trebuie să fie pe culme, indiferent despre ce este vorba.
Osho


sâmbătă, 9 mai 2015

Maria Timuc - Iubirea

   ''Zi de zi încă un pas, încă zece pasi...către tine însuti! În tine sunt toate răspunsurile pe care le cauti si toată iubirea pe care o cauti în lume. Tu esti acela ce rămâne cu tine, oricine ar pleca, oricine ar veni: ai grijă de tine însuti, iubeste-te, pretuieste-te, fii responsabil, fă lucrurile care-ti fac bine si care le fac bine celor din jurul tău, chiar dacă ele nu te fac...celebru sau bogat. Lumina pe care o vei descoperi, mergând pe cale, va atrage spre tine ceea ce ai nevoie pentru viată: nu te teme si nu te îndoi. Esti iubit dincolo de întelegere de către acela ce străluceste în tine, doar că...ai uitat. Uitasem si eu dar, păsind către mine însumi, mi-am amintit. Aminteste-ti si tu...
   Esti IUBIRE!  Esti...ceea ce cauti! Esti cel pe care îl cauti! Să nu disperi, să speri. Să te ridici după ce ai căzut. Să vrei, căci poti! Fii bun cu altii si fii bun cu tine însuti. Iartă-te si iartă orice ar fi! Viata ta e însăsi dovada că Dumnezeu există!
   Tu esti dovada că Dumnezeu există si de aceea esti pretios! Niciodată n-a mai fost pe Pământ un altul ca tine, în această formă în care esti acum, nici nu va mai fi vreodată. Esti unic si de aceea...esti iubit, ESTI IUBIRE! Ai grijă de tine însuti si ai grijă de ceilalti, care sunt asemeni tie! ''
Maria Timuc''Pasi către tine însuti. Vindecarea cauzală''


miercuri, 29 aprilie 2015

În fata lui Dumnezeu suntem toti precum nebunii

    A  fost odată  un împărat.   În  fiecare zi el avea obiceiul  să  dispară  într-o  încăpere  din mijlocul palatului  său.  Împăratul  tinea  mereu  la  el  cheia  de  la camera  respectivă, iar când  se ducea  în cameră încuia usa pe dinăuntru. Încăperea aceea avea o singură usă si nicio fereastră. Din douăzeci si patru de ore, el petrecea în camera respectivă cel putin o oră. 
     Nici măcar sotiile lui nu stiau nimic despre acea încăpere, fiindcă el nu vorbise niciodată nimănui despre ea. Dacă întreba cineva, el zâmbea si tăcea si nu dădea nimănui cheia. Toti cei din jur erau surprinsi de acest lucru si curiozitatea lor crestea cu fiecare zi: ,, Ce face el acolo?’’ Nu stia nimeni. Stătea o oră în camera aceea încuiată, apoi iesea în tăcere si punea cheia în buzunar, iar în ziua următoare făcea iar acelasi lucru. În cele din urmă curiozitatea oamenilor a întrecut orice limită si ei au conspirat ca să afle ce făcea împăratul. Ministrii lui, nevestele lui, fiii lui, fiicele lui au luat cu totii parte la conspiratie. 
    Într-o noapte au făcut o gaură în zid, ca să poată vedea ce făcea el când intra data viitoare acolo. A doua zi, când împăratul a intrat, cu totii s-au uitat pe furis prin gaură, unul câte unul. Dar cel care punea ochiul în dreptul găurii se dădea imediat în lături si spunea: ,, Ce tot face? Ce tot face?’’ Dar nimeni nu putea spune ce făcea el.
Împăratul intrase si-si dăduse jos toate hainele. Apoi si-a întins bratele către cer si a zis: ,,O, Doamne! Persoana care purta hainele astea nu sunt eu. Ea nu reprezintă realitatea mea – aceasta e realitatea mea.’’ Si începea să sară si să urle si să strige insulte si să se poarte ca un nebun.
    Oricine se uita prin gaură se dădea imediat la o parte, socat si zicea: ,,Ce face împăratul nostru? Noi credeam că poate face yoga sau spune rugăciuni. Dar asa ceva! Ce face?’’
    Si îi zicea împăratul lui Dumnezeu: ,,Persoana tăcută si cu aspect pasnic care stătea îmbrăcată în fata ta e absolut falsă. Bărbatul acela era un om cultivat. L-am făurit în tot felul acesta prin eforturile mele. În realitate, eu sunt asa cum mă vezi acum. Asta e realitatea mea, asta e nuditatea mea si asta e nebunia mea. Dacă îmi accepti realitatea, atunci e totul bine – fiindcă eu pot să-i păcălesc pe oameni, dar cum te pot păcăli pe tine? Purtând haine, le pot arăta oamenilor că nu sunt gol, însă tu stii foarte bine că sunt gol. Cum te-as putea păcăli pe tine? Le pot arăta oamenilor că sunt tăcut si beatific, dar tu mă cunosti în adâncul fiintei mele. Cum te pot păcăli pe tine? În fata ta nu sunt decât un nebun.’’



vineri, 24 aprilie 2015

Adevărul Muntelui

A fost odată un munte al cărui vârf se ascundea dincolo de nori; în jurul lui se întindeau câmpii vaste si văi după văi. În căutarea acestui vârf de munte oamenii se adunau din cele patru colturi ale lumii; oameni de nationalităti si temperamente diferite veneau acolo spre a descoperi Adevărul pe care-l continea muntele. Unii veneau să studieze flora si fauna coastelor, altii veneau să studieze stiintific straturile lui, înăltimea, circumferinta si umbra proiectată. Altii veneau să-l adore, să se bucure, să-l glorifice si să-i poarte amintirile în inimile lor. Unii veneau să-l picteze, altii să-l fotografieze, altii să ia mici bulgări de pământ sau pietre de munte, altii să săvârsească ceremonii în jurul lui, iar altii veneau si nu auzeau decât propriul lor ecou, propriul lor râs sau plâns. Altii veneau dorind cunoastere si dorind ca muntele să le dea solutii tuturor neajunsurilor lor. Vârful muntelui era însă dincolo de nori, aproape de cer si putini au fost cei care s-au urcat până în vârf si au avut de acolo deplina priveliste a tuturor văilor si câmpiilor, a tuturor popoarelor si raselor. 
   La fel este si Adevărul. Trebuie să fie puternic omul care vrea să urce în vârful muntelui, care vrea să înteleagă Adevărul în toată goliciunea lui, în toată perfectiunea lui. El trebuie să aibă o inimă tare si o minte tare ca să prindă si să mentină Adevărul si ochii tari, ca să poată suporta viziunea, să poată privi în fată gloria acestui Adevăr. Oamenii care vin să adore o imagine, să adore stâncile muntelui, zăresc numai o parte din el, si apoi se întorc acasă satisfăcuti de mica lor întelegere, de mica lor cunoastere, de mica lor întelepciune. Dar câtă vreme ei nu au întregul Adevăr, absolutul Adevăr, în toată profunzimea lui, în toată simplitatea lui, ei nu sunt Adevărul. Partea nu face întregul; un singur aspect al Adevărului nu dă deplina întelegere a Adevărului întreg. 
   Eu doresc să vă dau întregul Adevăr, acel Adevăr care sălăsluieste în mine si pe care eu am învătat, în curs de secole, de-a lungul mai multor vieti, să-l cuceresc si să-l stabilesc adânc în inima mea. Înainte de a putea accepta acest Adevăr în mod deplin, înainte de a-l putea întelege în toată goliciunea lui, în toată simplitatea lui, trebuie să dobânditi puritatea mintii si linistea inimii. Voi toti doriti solutii imediate pentru umbrele trecătoare ale suferintelor voastre, pentru umbrele trecătoare ale bucuriilor voastre si pentru că solutia nu este niciodată exterioară, ci tine numai de propria voastră întelegere, de propria voastră cunoastere, de propria voastră întelepciune, sunteti deceptionati. Pentru că nu sunteti în stare să întelegeti Adevărul în deplinătatea lui, există nedumerire, există confuzie, există întrebări, există îndoieli. Voi vreti ca toate lucrurile voastre, toate mâhnirile voastre, tot ce ati acumulat de secole, să fie măturat de licărirea de o clipă a Adevărului.
   Cum puteti tine râul curat, pur, fără murdărie, dacă izvorul însusi este pângărit? Trebuie asadar să vă întoarceti la izvor si acolo să începeti din nou; să începeti din nou să urcati acele povârnisuri pe care le-ati mai urcat. Reclamă însă renuntare completă, traversarea unor mari dureri, mari plăceri si extaze, dacă voiti să ajungeti la acel vârf de munte care-si tine fruntea deasupra norilor întelegerii omenesti. Dacă nu aveti o minte pură si o inimă curată, dacă nu aveti o minte care să posede întelegere si o inimă iubitoare si afectuoasă, atunci orice autoritate, orice cunostintă ati avea, din cărti sau de la oameni, se vor ofili ca frunzele toamnei. 
   Cei care vor să urce înăltimile întelegerii, ale Adevărului în întreaga lui plenitudine, în întreaga lui măretie si simplitate, trebuie să-si tină inima si mintea curate, perfecte si tari. Si pentru a face aceasta trebuie să vegheati si să vă examinati, să vă criticati singuri si necontenit să vă schimbati. 
   E necesar să fiti oameni tari, să fiti oameni cu experientă în întelepciune, înainte de a putea întelege Adevărul în toată măretia lui. Dacă vreti să urcati înăltimile unde se află Adevărul, trebuie să vă supravegheati toate faptele, trebuie să vă supravegheati toate gândurile, trebuie să vă supravegheati toate simtămintele, pentru că ele limitează dacă nu sunt curate, dacă nu sunt pure, dacă nu sunt tari, în raport cu Adevărul. Cine îl poate ajuta pe omul slab să urce creasta muntelui? Numai el singur se poate ajuta, numai el singur îsi poate aduna puterile ca să poată urca. Asadar, cei care doresc Adevărul ce le va distruge toate durerile si necazurile lor trecătoare, toate dorintele lor trecătoare, trebuie să aibă o inimă puternică, curată si pură. Trebuie să aibă întelepciune, experientă, intuitia care călăuzeste. 
   Pentru a dobândi toate aceste lucruri, trebuie să vă îndoiti, trebuie să cercetati fiecare actiune, să examinati fiecare gând ce tresare în voi si să nu fiti multumiti, nici măcar un minut, până nu sunteti multumiti de propriul vostru Adevăr, până când nu ati dobândit acea sigurantă care se naste din marea nesigurantă - nesiguranta scopului vostru, nesiguranta determinării voastre. Căci din această nesigurantă se va naste o sigurantă imensă, puternică si constientă de scopul în sine. 
   Păziti-vă, de asemenea, de autoritate. Autoritatea vă poate sprijini pentru o clipă, însă ea nu este durabilă, nu este permanentă si nu este Adevărul; ea este ca norul care trece pe cerul limpede si senin. Norul trece si voi rămâneti goi, arzând în lumina soarelui dogoritor. Dacă doriti să aveti acea cunoastere care să fie a voastră proprie, care să fie propria voastră creatie, rezultatul propriei voastre experiente, trebuie să coborâti în voi însivă, să vă curătati de toate lucrurile pe care le-ati acumulat, să vă curătati de toate impuritătile cu care v-ati încărcat, si apoi, încetul cu încetul, asa cum soarele răsare dimineata si împrăstie negura cu razele sale, tot asa se va naste în voi puterea, hotărârea si determinarea scopului suprem - acela de a urca în vârful muntelui. Deoarece numai acolo se află suprema mângâiere, pentru că numai ce ati adunat prin propria voastră cunoastere este durabil si permanent, si nimeni, oricine ar fi acela, nu mai poate distruge ceea ce ati creat cu propriile voastre suferinte si dureri. Iar de aici izvorăste dorinta de a trăi nobil; căci cine altul vă poate da dorinta de a trăi nobil în afară de voi însivă? 
   Ce inimă, în afară de cea proprie, poate inspira si îndemna o fiintă omenească să păsească pe calea păcii, pe calea Eliberării si a Fericirii? Altii vă pot doar încuraja sau descuraja, dar numai în voi însivă zace tăria de a păsi, numai în voi însivă zace hotărârea, numai în voi însivă zace întelepciunea. Dacă vreti să realizati acest Adevăr, dacă vreti să deveniti perfecti în cunoasterea acestui Adevăr, trebuie să treceti prin acel proces al renuntării, dând la o parte lucrurile care nu mai au valoare, dând la o parte mica voastră cunoastere, cu scopul de a câstiga o întelepciune si mai mare si asa, când veti ajunge în locul unde nu mai există nici un nor al îndoielii, al mistificatoarei judecăti, acolo unde nici vorbă nu mai poate fi de pervertirea judecătii sau de gânduri false, de emotii false si de iubiri trecătoare, atunci veti fi, cu adevărat, în posesia Adevărului. 
   Astfel, cei care au venit să adore muntele, îl vor adora, îl vor fotografia, vor duce cu ei pământul pe care l-au adunat, vor cerceta zânele si îngerii din jurul muntelui; aceia însă care au urcat până în vârf vor deveni muntele însusi, aceia care au ajuns până la pisc vor cunoaste fericirea de a ajuta, de a dărui si de a elibera pe ceilalti.
   Fiti atenti la ceea ce duceti cu voi, Adevărul întreg sau numai o parte din el. Dacă este numai o parte, lăsati atunci să crească în voi dorinta arzătoare de a atinge vârful muntelui, de a deveni însusi Adevărul. Când veti ajunge în acest stadiu, atunci veti fi în stare să dati acele ape ale vietii care sunt eterne, veti fi în stare să potoliti setea lumii, veti fi voi însivă mângâietorii lumii. Voi toti mergeti cu lumini de candelă; eu însă, pentru că vă port în inima mea, as vrea să vă dau lumina soarelui. 
   Cu soarele în inimi si cu fericirea în suflete, puteti crea lucruri care sunt durabile, lucruri care dau celorlalti mângâiere eternă. Pentru acela care a atins Eliberarea, pentru acela care a realizat, care detine Adevărul, nu există durere. Fiindcă în mine existati cu totii, pentru mine nu există separare; fiindcă voi nu mă aveti încă pe mine, există pentru voi separare si durere. Există separare pentru cei care, din cauza îngustei lor întelegeri a Adevărului, nu au cucerit Adevărul, nu au devenit parte integrantă din acest Adevăr. Dacă purtati însă în inima voastră acest Adevăr care este sfârsitul tuturor căutărilor, atunci nu va mai exista nici o separare. 
   În această luptă, în această crâncenă trudă pentru atingerea piscului muntelui, durerea si cu bucuria se împletesc. Oriunde veti merge, dacă aveti acest Adevăr cu voi, nu veti mai fi singuri, nu veti mai fi deprimati si nu veti mai avea nevoie de mângâiere din afară, nu vă va mai fi necesar nici un alt adevăr în afară de acest unic si etern Adevăr. ~ Jiddu Krishnamurti  [Viata Eliberată]

vineri, 17 aprilie 2015

Limbajul Fiintei


Atunci când devii intim cu cineva, când există un fel de iubire, apare tăcerea si nu mai ai nimic de spus. În realitate, nu e nimic de spus - nimic. Cu străinii sunt multe de spus, cu prietenii nu e nimic de spus. Si tăcerea devine grea, apăsătoare, pentru că nu esti obisnuit cu ea. Nu stii ce muzică e tăcerea. Cunosti doar un singur mod de a comunica, si acela e cu mintea. Nu stii să comunici cu inima, de la inimă la inimă, în tăcere. Nu stii să comunici doar fiind acolo, prin prezenta ta. Cresti, si vechiul model de comunicare nu mai corespunde. Va trebui să găsesti alte moduri de comunicare nonverbale. Cu cât esti mai matur, cu atât ai mai multă nevoie de comunicare nonverbală. Ai nevoie de un limbaj fiindcă nu stii să comunici. Când ajungi să stii să comunici, încetul cu încetul renunti la limbaj, nu mai ai nevoie de el. Limbajul e doar o metodă de scoală primară. Adevărata metodă e tăcerea. Asa că nu adopta o atitudine gresită, altfel te vei opri din crestere. Nimic nu lipseste când limbajul dispare; asta e o idee gresită. Ceva nou a luat fiintă, si vechiul sablon nu mai ajunge ca să-l cuprindă. Cresti, si îmbrăcămintea îti va rămâne scurtă. Cu cât meditezi mai mult, cu atât vei iubi mai mult, iar, în cele din urmă, va veni o clipă când numai tăcerea te va ajuta. Asa că data viitoare când vei fi cu cineva si nu veti comunica prin vorbe, în loc să fii stingher, fii fericit. Rămâi tăcut si lasă tăcerea să comunice. Osho [ Intimitatea - Încrederea în sine si în celălalt]