miercuri, 31 octombrie 2012

Meister Eckhart - Despre detasare

Pura detasare este deasupra tuturor lucrurilor, întrucât toate virtutile au câte ceva din creatură, pe când detasarea este liberă fată de orice creatură.
Maestrii laudă mult iubirea, asa cum face si sfântul Pavel când spune: „Orice lucrare săvârsesc, dacă nu am iubire, eu nu sunt nimic.”
În ce mă priveste, eu laud mai mult detasarea mai mult decât întreaga iubire. Mai întâi din acest motiv: ceea ce iubirea are mai bun este că mă sileste să-l iubesc pe Dumnezeu, în timp ce detasarea îl sileste pe Dumnezeu să mă iubească pe mine. Or, este cu mult mai de pret să-l silesc pe Dumnezeu  să vină la mine, decât să mă silesc să merg eu la Dumnezeu, căci Dumnezeu poate să vină în mine într-un fel mult mai potrivit si să se unească cu mine mai bine decât pot eu să mă unesc cu Dumnezeu. Faptul că detasarea îl sileste pe Dumnezeu să vină la mine îl pot dovedi astfel: oricărui lucru îi place să fie la locul lui. Or, locul propriu si firesc al lui Dumnezeu este unitatea si puritatea si tocmai asta produce detasarea. Deci, în mod necesar, Dumnezeu trebuie să se dăruiască unei inimi detasate.
În al doilea rând, eu laud detasarea mai mult decât iubirea, pentru că iubirea mă sileste să sufăr orice pentru Dumnezeu, în timp ce detasarea mă face să nu-i fiu accesibil decât lui Dumnezeu. Or, este cu mult mai de pret să-i fi accesibil doar lui Dumnezeu, decât să suferi orice pentru Dumnezeu, pentru că, în suferintă, omul este legat de creatură, în timp ce detasarea este liberă ce aceasta. Că detasarea nu-i accesibilă decât lui Dumnezeu, o pot dovedi astfel: ceea ce trebuie primit, trebuie să fie primit în ceva. Or, detasarea fiind atât de aproape de neant, nimic nu poate fi atât de subtil pentru a-i găsi locul în ea în afara de Dumnezeu. Doar el este într-atât de simplu si de subtil încât poate prea bine să-si afle locul în inima detasată. Iată de ce detasarea nu-i este accesibilă decât lui Dumnezeu.

Maestrii laudă cu mai mult umilinta decât celelalte virtuti. Dar eu laud detasarea mai mult decât umilinta si iată de ce: umilinta poate să existe fără detasare, în timp ce detasarea desăvârsită nu poate să existe fără o umilintă desăvârsită, căci umilinta desăvârsită tinde la nimicirea de sine. Or,  detasarea este atât de aproape de neant, încât nu mai poate exista nimic între o detasare perfectă si neant. Iată de ce nu se poate dobândi detasarea fără o umilintă desăvârsită. Or, două virtuti au fost întotdeauna mai de pret decât una singură.
Al doilea motiv pentru care pretuiesc detasarea mai mult decât umilinta este că umilinta desăvârsită se înclină în fata tuturor creaturilor si că înclinându-se astfel, omul iese din sine însusi si se apropie de creaturi, în timp ce detasarea rămâne în ea însăsi. Or, a iesi din sine nu poate fi nicicând atât de nobil, pentru că a rămâne în sine însusi să nu fie cu mult mai nobil.
De asemenea, eu laud detasarea mai mult decât întreaga milă, căci mila stă în aceea că omul iese din el însusi ca să meargă spre necazul aproapelui său, inima fiindu-i tulburată. Detasarea este crutată, rămâne în ea însăsi si nu se lasă tulburată de nimic. Căci atâta vreme cât ceva poate să-l tulbure pe om, el nu mai este asa cum trebuie să fie. Un maestru pe nume Avicenna spunea că nobletea spiritului care rămâne detasat este atât de mare, încât tot ceea ce contemplă devine adevărat, tot ceea ce doreste îi este acordat, si tot ceea ce porunceste i se îndeplineste. Într-adevăr, trebuie să se stie: când spiritul liber rămâne într-o adevărată detasare, îl constrânge pe Dumnezeu să vină către fiinta sa si, dacă el ar putea să rămână fără formă si fără nici o opreliste, ar lua forma proprie a lui Dumnezeu. Or, Dumnezeu nu poate dărui nimănui acest lucru decât numai lui însusi; iată de ce Dumnezeu nu poate face altceva pentru un spirit detasat, decât să i se dăruiască în întregime. Si, omul care rămâne într-o astfel de detasare totală este într-atât de dus în vesnicie, încât nimic vremelnic nu-l mai poate misca, nimic trupesc nu-l mai poate stârni si el este mort pentru lume, căci nu mai are plăcere pentru nimic pământesc. Este ceea ce gândea sfântul Pavel atunci când spunea: „ Trăiesc, si totusi nu trăiesc: Hristos trăieste în mine”.
Or, tu ai putea să întrebi: Ce este oare detasarea, ca să fie atât de nobilă prin ea însăsi? Trebuie să stii că adevărata detasare stă în aceea că spiritul rămâne la fel de insensibil la toate încercările bucuriei si suferintei, ale cinstei, pagubei si greselii, precum muntele de plumb fată de o boare de vânt. Această detasare imuabilă îl conduce pe om spre cea mai mare asemănare cu Dumnezeu. Detasarea îl conduce pe om la puritate, de la puritate la simplitate si de la simplitate la neschimbare.
Mă întrebi acum care este telul detasării pure. Si răspund astfel: nici acesta, nici acela nu este telul  detasării pure, ci doar neantul absolut, căci detasarea pură se află pe culme. Or, aceasta este culmea pe care Dumnezeu poate să lucreze potrivit vointei sale. Dumnezeu nu poate să lucreze în toate inimile potrivit vointei sale absolute, întrucât, cu toate că Dumnezeu este atotputernic, el nu poate totusi să „lucreze” decât dacă găseste locul neocupat. El lucrează în fiecare inimă  după cum aceasta este golită si bucuroasă să-l primească. Pentru ca inima să fie pregătită să-l primească în cel mai înalt grad, ea trebuie să rămână în neantul pur si aceasta este starea cea mai înaltă ce poate exista. Pentru ca inima detasată să ajungă pe culme, trebuie ca ea să se lase în voia neantului, căci acolo ea se află într-o totală lepădare de sine.
Si eu întreb: care este rugăciunea inimii detasate? Si răspund spunând că puritatea detasării nu poate să roage, căci cel ce se roagă voieste să dobândească ceva sau ca Dumnezeu să-l scape de ceva. Or, inima detasată nu doreste nimic si nici nu are nimic de care s-ar bucura să fie izbăvită. Iată de ce este detasată de orice rugăciune, iar rugăciunea sa nu este nimic altceva decât să fie pe potriva lui Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea sa. Rugăciunea cea mai bună pe care o poate face omul nu trebuie să fie: „ Doamne, dă-mi această virtute sau acest fel de a fi, sau: Doamne, dăruieste-mi-Te, sau dă-mi viata vesnică”, ci: „ Doamne, dă-mi numai ceea ce vrei  si ceea ce faci Tu, ceea ce vrei Tu si felul în care vrei Tu.” Această rugăciune depăseste orice limită, întrucât numai cerul stăpâneste pământul.

Iată de ce detasarea este mai presus de oricare altă virtute, căci ea purifică sufletul, limpezeste constiinta, înflăcărează inima, înaltă spiritul, îl face cunoscut pe Dumnezeu, face cu putintă despărtirea de creaturi si unirea cu Dumnezeu.
Luati aminte, asadar, oameni cu judecată! Cea care poate să ne conducă cel mai iute la această perfectiune este suferinta, căci nimeni nu gustă mai mult bunătatea vesnică decât numai cei care se află împreună cu Hristos în cea mai amară amărăciune. Nimic nu este mai amară ca suferinta, dar nimic nu este mai dulce ca a fi suferit. În fata oamenilor, nimic nu urâteste mai mult trupul ca suferinta, însă înaintea lui Dumnezeu, nimic nu împodobeste sufletul mai mult ca a fi suferit.
Fie ca însusi Dumnezeu să ne ajute pe toti să atingem suprema detasare.
Amin!
          

duminică, 28 octombrie 2012

Egoul si trezirea spirituală

Există multe cazuri de indivizi care au experimentat ivirea acelei noi dimensiuni a constiintei ca rezultat al unei pierderi tragice într-un moment din viata lor. Unii au pierdut tot ce detineau, altii si-au pierdut copiii sau sotia, pozitia socială, reputatia sau capacităti fizice. Ceea ce dăduse sens vietii lor, cele cu care se identificaseră ani de-a rândul le fuseseră luate. Apoi dintr-o dată si în mod inexplicabil, suferinta sau teama mare care puseseră initial stăpânire pe ei au dispărut, lăsând loc unui sentiment sacru de Prezentă, unei păci adânci, unei seninătăti si a unei eliberări complete de frică. Acest fenomen trebuie să-i fi fost familiar Sfântului Pavel, care a folosit expresia „pacea lui Dumnezeu care covârseste orice minte”. Este într-adevăr o pace care nu pare să aibă vreun sens, iar cei care au experimentat-o s-au întrebat: în situatia aceasta, cum de pot să simt o astfel de pace? Răspunsul este simplu, odată ce ai  realizat ce este egoul si cum functionează el. Când formele cu care te-ai identificat, care ti-au dat sentimentul de sine se năruie sau îti sunt luate, rezultatul poate fi o prăbusire a egoului, din moment ce egoul este identificarea cu mintea. Când nu mai rămâne nimic cu care să te identifici, cine esti? Când formele din jurul tău mor sau moartea se apropie, sentimentul Fiintării, acela de Eu Sunt este eliberat din întrepătrunderea cu forma: Spiritul ce fusese închis în materie este eliberat. Realizezi că identitatea ta esentială este fără de formă, o Prezentă atotpătrunzătoare. Realizezi adevărata ta identitate ca fiind constiinta însăsi, si nu ca fiind acele lucruri cu care se identificase constiinta. Aceasta este pacea lui Dumnezeu. Adevărul ultim privitor la ceea ce esti nu este „sunt aceasta” sau „ sunt cealaltă”, ci „Sunt”. 
Nu toti cei care se confruntă cu o mare pierdere experimentează si trezirea. Există oameni care creează imediat o imagine mentală puternică sau o formă a gândirii în care se văd victime, fie ale circumstantelor, ale altor oameni, ale soartei nedrepte sau ale lui Dumnezeu. Se identifică puternic cu această formă mentală si cu emotiile cărora le dă nastere - de ex. furie, resentimente, autocompătimire si asa mai departe - iar ea ia imediat locul tuturor celorlalte identificări care s-au prăbusit din cauza pierderii suferite. Cu alte cuvinte, egoul găseste repede o formă nouă. Faptul că această nouă formă este una profund nefericită nu-l interesează prea mult, important pentru el este să aibă o identitate, fie ea bună sau rea. De fapt, acest nou ego va fi mai contractat, mai rigid si impenetrabil decât cel vechi. Eckhart Tolle - Un Pământ Nou

luni, 15 octombrie 2012

Linistea timpului & linistea mintii

Civilizatia noastră a  dezvoltat mania vitezei, grijile scapă de sub control în goana de zi cu zi, este o cursă fără trofee si fără câstigători. Un indiciu este că nimeni nu are timp îndeajuns. Toată lumea încearcă să bifeze cât mai multe în aceleasi douăzeci si patru de ore. Acesta e paradoxul: ne grăbim din ce în ce mai mult si ne dăm seama că avem timp din ce în ce mai putin. În încercarea de a comprima totul, de fapt, comprimăm timpul. A trăi fără grabă nu înseamnă să ai vreun har anume; este mai curând ca o abilitate practică si asta înseamnă că se învată. Cu cât încetinim mai mult procesul de gândire, cu atât avem mai mult control asupra vietilor noastre. O minte linistită oferă capacitatea de a face alegeri întelepte în fiecare zi, alegeri despre cum să ne folosim timpul, despre cum să ne valorificăm resursele si iubirea. Imaginează-ti mintea ca pe un fel de televizor în care gândurile sunt canalele TV. În acest caz, telecomanda nu e la tine, mintea schimbă canalele de una singură. Când un gând reuseste să-ti retină atentia, mintea este setată pe un spectacol anume. Dar când începi să ai viteză, mintea goneste prin secvente de o secundă, ca un clip video de muzică rock. 
Gândurile distructive precum teama si furia tind să fie mai rapide. De aceea furia are un efect atât de dramatic asupra corpului omenesc. Respiratia, tot mai repede, inima, si ea, tot mai repede; hormonii stresului sunt de-a dreptul pompati în organism pentru a te pregăti pentru luptă sau pentru fugă. Când văd pe cineva furios, văd a mia parte dintr-un atac de cord. Nici o cantitate de hrană si nici un fel de exercitiu nu ne pot proteja împotriva ravagiilor unei minti dezlăntuite. O minte linistită este în mod natural plină de iubire. Când mintea este linistită îi vezi pe toti ca pe tine însuti. La aceasta făcea referire Biblia când spune: „ Fiti linistiti si veti sti că eu sunt Dumnezeu”. Când procesul gândirii încetineste, îti poti vedea mintea cu detasare si poti să o reglezi asa cum un mecanic face cu o masină de performantă. O minte linistită aduce bucuria si iubirea infinită pentru care ne-am născut.
Eknath  Easwaran - Linistea timpului )

 „ O minte care se grăbeste este bolnavă. 
  O minte înceată este ca un sunet. 
O minte care s-a oprit este divină.”