Meister Eckhart - Despre detasare

Pura detasare este deasupra tuturor lucrurilor, întrucât toate virtutile au câte ceva din creatură, pe când detasarea este liberă fată de orice creatură.

Maestrii laudă mult iubirea, asa cum face si sfântul Pavel când spune: „Orice lucrare săvârsesc, dacă nu am iubire, eu nu sunt nimic.”

În ce mă priveste, eu laud mai mult detasarea mai mult decât întreaga iubire. Mai întâi din acest motiv: ceea ce iubirea are mai bun este că mă sileste să-l iubesc pe Dumnezeu, în timp ce detasarea îl sileste pe Dumnezeu să mă iubească pe mine. Or, este cu mult mai de pret să-l silesc pe Dumnezeu  să vină la mine, decât să mă silesc să merg eu la Dumnezeu, căci Dumnezeu poate să vină în mine într-un fel mult mai potrivit si să se unească cu mine mai bine decât pot eu să mă unesc cu Dumnezeu. Faptul că detasarea îl sileste pe Dumnezeu să vină la mine îl pot dovedi astfel: oricărui lucru îi place să fie la locul lui. Or, locul propriu si firesc al lui Dumnezeu este unitatea si puritatea si tocmai asta produce detasarea. Deci, în mod necesar, Dumnezeu trebuie să se dăruiască unei inimi detasate.

În al doilea rând, eu laud detasarea mai mult decât iubirea, pentru că iubirea mă sileste să sufăr orice pentru Dumnezeu, în timp ce detasarea mă face să nu-i fiu accesibil decât lui Dumnezeu. Or, este cu mult mai de pret să-i fi accesibil doar lui Dumnezeu, decât să suferi orice pentru Dumnezeu, pentru că, în suferintă, omul este legat de creatură, în timp ce detasarea este liberă ce aceasta. Că detasarea nu-i accesibilă decât lui Dumnezeu, o pot dovedi astfel: ceea ce trebuie primit, trebuie să fie primit în ceva. Or, detasarea fiind atât de aproape de neant, nimic nu poate fi atât de subtil pentru a-i găsi locul în ea în afara de Dumnezeu. Doar el este într-atât de simplu si de subtil încât poate prea bine să-si afle locul în inima detasată. Iată de ce detasarea nu-i este accesibilă decât lui Dumnezeu.

Maestrii laudă cu mai mult umilinta decât celelalte virtuti. Dar eu laud detasarea mai mult decât umilinta si iată de ce: umilinta poate să existe fără detasare, în timp ce detasarea desăvârsită nu poate să existe fără o umilintă desăvârsită, căci umilinta desăvârsită tinde la nimicirea de sine. Or,  detasarea este atât de aproape de neant, încât nu mai poate exista nimic între o detasare perfectă si neant. Iată de ce nu se poate dobândi detasarea fără o umilintă desăvârsită. Or, două virtuti au fost întotdeauna mai de pret decât una singură.

Al doilea motiv pentru care pretuiesc detasarea mai mult decât umilinta este că umilinta desăvârsită se înclină în fata tuturor creaturilor si că înclinându-se astfel, omul iese din sine însusi si se apropie de creaturi, în timp ce detasarea rămâne în ea însăsi. Or, a iesi din sine nu poate fi nicicând atât de nobil, pentru că a rămâne în sine însusi să nu fie cu mult mai nobil.

De asemenea, eu laud detasarea mai mult decât întreaga milă, căci mila stă în aceea că omul iese din el însusi ca să meargă spre necazul aproapelui său, inima fiindu-i tulburată. Detasarea este crutată, rămâne în ea însăsi si nu se lasă tulburată de nimic. Căci atâta vreme cât ceva poate să-l tulbure pe om, el nu mai este asa cum trebuie să fie. Un maestru pe nume Avicenna spunea că nobletea spiritului care rămâne detasat este atât de mare, încât tot ceea ce contemplă devine adevărat, tot ceea ce doreste îi este acordat, si tot ceea ce porunceste i se îndeplineste. Într-adevăr, trebuie să se stie: când spiritul liber rămâne într-o adevărată detasare, îl constrânge pe Dumnezeu să vină către fiinta sa si, dacă el ar putea să rămână fără formă si fără nici o opreliste, ar lua forma proprie a lui Dumnezeu. Or, Dumnezeu nu poate dărui nimănui acest lucru decât numai lui însusi; iată de ce Dumnezeu nu poate face altceva pentru un spirit detasat, decât să i se dăruiască în întregime. Si, omul care rămâne într-o astfel de detasare totală este într-atât de dus în vesnicie, încât nimic vremelnic nu-l mai poate misca, nimic trupesc nu-l mai poate stârni si el este mort pentru lume, căci nu mai are plăcere pentru nimic pământesc. Este ceea ce gândea sfântul Pavel atunci când spunea: „ Trăiesc, si totusi nu trăiesc: Hristos trăieste în mine”.

Or, tu ai putea să întrebi: Ce este oare detasarea, ca să fie atât de nobilă prin ea însăsi? Trebuie să stii că adevărata detasare stă în aceea că spiritul rămâne la fel de insensibil la toate încercările bucuriei si suferintei, ale cinstei, pagubei si greselii, precum muntele de plumb fată de o boare de vânt. Această detasare imuabilă îl conduce pe om spre cea mai mare asemănare cu Dumnezeu. Detasarea îl conduce pe om la puritate, de la puritate la simplitate si de la simplitate la neschimbare.

Mă întrebi acum care este telul detasării pure. Si răspund astfel: nici acesta, nici acela nu este telul  detasării pure, ci doar neantul absolut, căci detasarea pură se află pe culme. Or, aceasta este culmea pe care Dumnezeu poate să lucreze potrivit vointei sale. Dumnezeu nu poate să lucreze în toate inimile potrivit vointei sale absolute, întrucât, cu toate că Dumnezeu este atotputernic, el nu poate totusi să „lucreze” decât dacă găseste locul neocupat. El lucrează în fiecare inimă  după cum aceasta este golită si bucuroasă să-l primească. Pentru ca inima să fie pregătită să-l primească în cel mai înalt grad, ea trebuie să rămână în neantul pur si aceasta este starea cea mai înaltă ce poate exista. Pentru ca inima detasată să ajungă pe culme, trebuie ca ea să se lase în voia neantului, căci acolo ea se află într-o totală lepădare de sine.

Si eu întreb: care este rugăciunea inimii detasate? Si răspund spunând că puritatea detasării nu poate să roage, căci cel ce se roagă voieste să dobândească ceva sau ca Dumnezeu să-l scape de ceva. Or, inima detasată nu doreste nimic si nici nu are nimic de care s-ar bucura să fie izbăvită. Iată de ce este detasată de orice rugăciune, iar rugăciunea sa nu este nimic altceva decât să fie pe potriva lui Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea sa. Rugăciunea cea mai bună pe care o poate face omul nu trebuie să fie: „ Doamne, dă-mi această virtute sau acest fel de a fi, sau: Doamne, dăruieste-mi-Te, sau dă-mi viata vesnică”, ci: „ Doamne, dă-mi numai ceea ce vrei  si ceea ce faci Tu, ceea ce vrei Tu si felul în care vrei Tu.” Această rugăciune depăseste orice limită, întrucât numai cerul stăpâneste pământul.

Iată de ce detasarea este mai presus de oricare altă virtute, căci ea purifică sufletul, limpezeste constiinta, înflăcărează inima, înaltă spiritul, îl face cunoscut pe Dumnezeu, face cu putintă despărtirea de creaturi si unirea cu Dumnezeu.

Luati aminte, asadar, oameni cu judecată! Cea care poate să ne conducă cel mai iute la această perfectiune este suferinta, căci nimeni nu gustă mai mult bunătatea vesnică decât numai cei care se află împreună cu Hristos în cea mai amară amărăciune. Nimic nu este mai amară ca suferinta, dar nimic nu este mai dulce ca a fi suferit. În fata oamenilor, nimic nu urâteste mai mult trupul ca suferinta, însă înaintea lui Dumnezeu, nimic nu împodobeste sufletul mai mult ca a fi suferit.

Fie ca însusi Dumnezeu să ne ajute pe toti să atingem suprema detasare.

Amin!