Gânduri despre bine si rău

EGALITATEA

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătură toată dreptatea şi toată dragostea, ar înlătură toată moralitatea. Oare soţul îşi iubeşte soţia din pricina egalităţii ? Mama îşi iubeşte oare copilul din pricina egalităţii? Prietenul îşi iubeşte oare prietenul din pricina egalităţii ? Inegalitatea este temelia dreptăţii şi reazemul (sprijinul) dragostei. Câtă vreme dăinuieşte dragostea, nimeni nu se gândeşte la egalitate. Câtă vreme domneşte dreptatea, nimeni nu vorbeşte despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate şi gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere şi dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate şi se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptăţii răsare egalitatea.

CERCETAREA

Cercetarea ucide dragostea. De aceea ştiinţa este aşa de rece. Şi de aceea nici nu se vorbeşte despre frumuseţea ştiinţei, ci numai de folosul ştiinţei. Omul îndrăgostit nu întreabă nici de neamul, nici de vârsta, nici de averea iubitei sale. Şi sufletul înduhovnicit, adică sufletul arzând de dragoste pentru Dumnezeu, cu mare neplăcere se lasă în cercetarea lui Dumnezeu. Dragostea alungă intelectul ca pe-o iscoadă nefolositoare. Dar, în schimb, uneşte trei raze la un loc: mintea, inima şi sufletul, şi le aprinde într’o singură flacără.

FELURITELE BUNURI

Dacă crezi în Dumnezeu şi gândeşti că bunurile simţurilor şi ale firii sânt singurele bunuri pe care Dumnezeu le dă omului, atunci cugeţi foarte jos despre Dumnezeu. Toate bunurile simţurilor şi ale firii se sfârşesc cu amărăciune. Iar Dumnezeu nu este un vânător care momeşte cu dulceţuri fiarele în groapă. Bunurile firii şi ale simţurilor sânt daruri de mâna a doua ale lui Dumnezeu. Darurile lui Dumnezeu de mâna întâi, pe care Dumnezeul le dă nemijlocit, sânt darurile duhovniceşti. Dumnezeu le dă oamenilor bunurile firii şi ale simţurilor cu un singur rost: ca să-şi aducă aminte de bunurile mai înalte, mai dulci şi mai trainice. Cu adevărat, fără de minte va fi cel ce nu înţelege acest lucru, şi nefericit cel ce nu-şi însuşeşte acest lucru. Bunurile firii şi ale simţurilor, împreună cu tot cosmosul, sânt doar o poftire la ospăţul împăratului, prin vestirea bucatelor şi a darurilor, a cântărilor şi a jocurilor. Fericit este cel ce se bucură de poftire şi se grăbeşte să-i răspundă. Fericit cel ce socoteşte poftirea, poftire. Dar vai de acela, de două ori vai de acela care va socoti poftirea împăratului drept adevărat ospăţ, şi lăudânduse şi bucurându-se nebuneşte de ea, uită să mai răspundă poftirii împăratului.

LUPTA PENTRU EXISTENTĂ

Să nu crezi în marea iluzie care se numeşte „lupta pentru existenţă.” Această vorbă are înţeles numai dacă înseamnă luptă pentru Dumnezeu, altfel e lipsită de înţeles. Iar pentru cel ce şi-a găsit viaţa în Dumnezeu, nu mai este nici o luptă pentru existenţă. Dumnezeu nu este în nici o luptă cu nimeni. Singură prezenţa lui Dumnezeu aduce biruinţa lui Dumnezeu. Lupta pentru a fi, în înţelesul obişnuit al cuvântului, înseamnă lupta pentru menţinerea cât mai lungă a trupului aici, pe pământ. Aceasta, deci, nu este o luptă pentru viaţă, ci o luptă pentru trup. Că această sintagmă este iluzorie se poate vedea limpede din faptul că oamenii care nu au cunoscut-o, n’au trăit nici mai puţin cu trupul, şi nici mai nefericiţi decât cei care au trăit urmându-o. Ci chiar dimpotrivă! Viaţa nu se răpeşte, viaţa se dă de bunăvoie de către Dătătorul de viaţă. Cine răpeşte viaţa, aceluia i se ia viaţa de la el. Închipuieşte-ţi că oalele pline cu untdelemn ar începe să se lupte între ele pentru a vedea care vor rămâne şi care vor pieri. Ce va face olarul? Mai întâi va goli untdelemnul din oale, deoarece untdelemnul este mai de preţ decât oalele, şi va privi apoi un timp lupta hazlie a oalelor goale, iar în cele din urmă le va sparge pe toate şi va face altele noi. De la cei ce se luptă pentru viaţă, necugetând la Dumnezeu ca la izvorul vieţii, Dumnezeu îşi retrage viaţa şi pe ei îi lasă ca pe oalele goale.

ÎN NUMELE LUI DUMNEZEU

Tot ce ai pierdut pentru Dumnezeu, ai păstrat; tot ce ai păstrat pentru tine, ai pierdut. Tot ce ai dat în numele lui Dumnezeu, ai dat cu dobândă; tot ce ai dat în numele măririi şi deşertăciunii tale, ai aruncat în apă. Tot ce ai primit de la oameni ca de la Dumnezeu, ţi-a adus bucurie; tot ce ai primit de la oameni ca de la oameni, ţi-a adus griji.

O LUME MAI  BUNĂ

Dumnezeu este marele bogat care joacă în această lume rolul marelui sărac. El îngăduie tuturor făpturilor sale să se îmbogăţească cu ceea ce vor şi astfel să pară mai bogate ca El. Însă oamenii duhovniceşti, al căror duh este treaz spre vederea lumilor mai înalte şi mai bune, se simt săraci, cu toată bogăţia acestei lumi, şi ştiu fără îndoială că îi aşteaptă o bogăţie mai de preţ şi mai trainică în acele lumi mai înalte şi mai bune, unde Dumnezeu se vădeşte a fi marele bogat. Ziditorul este atât de milostiv şi de oameni iubitor încât, dacă nu ar fi zidit dintru început o lume mai bună decât aceasta, ar zidit-o acum doar din pricina dorinţei fierbinţi a milioanelor de făpturi omeneşti care au plătit şi plătesc preţul acelei lumi. Iar duhurile cele mai înalte, cei mai înflăcăraţi iubitori de Dumnezeu nu râvnesc după nici o lume zidită, ci după Cel ce zideşte lumile.

- Sf. Nicolae Velimirovici -