M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: Transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieti.
Cel mai greu păcat, vesnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.
Ascultarea stinge orice frământare si opreste orice initiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuti duhovnicesti.
Chiar când se realizează sfintenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării.
Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfintii adevărati sunt cei ce nu stiu că sunt sfinti, ce tin mortis că-s păcătosi.
Cei care opresc copiii de la credintă sunt osânditi mai rău ca sinucigasii.
Partea începătorilor este nevointa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum si grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul puterii, căci acolo bat furtuni mari si se rup aripile mintii.
Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate si o eroare fundamentală a naturii umane.
Sunt multe chipuri de a intra în Împărătia lui Dumnezeu, dar numai o singură usă: Iisus Hristos.
Toti cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un sarpe.
Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Si unul si altul te desface de lumea aceasta. Numai ispitele, necazurile si tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta si să ne ducă la un fel de moarte fată de lume, care-i smerenia deplină si conditia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.
Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începători; toată grija să le fie să nu se nevoiască cu gândurile. A nu avea gânduri e tot asa de cu neputintă ca si a crede că poti opri vântul, dar, cu orânduire dumnezeiască, vin si vremuri fără furtună.
Si gândurile bune trebuie controlate cu o altă constiintă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor este lege în călugărie. Neântrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poti apăra de săgetile slavei desarte.
Nu te rusina câtusi de putin să slujesti altora si să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.
Lepădarea de lume are două trepte. Întâi de lepădăm de lumea din afară si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepădăm si de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile si toate slăbiciunile noastre personale. Să desăvârsim lepădarea de lume cu lepădarea de sine. Lepădarea de lume e o convingere, pe care poti s-o ai si-n mijlocul lumii stând, precum poti să n-o ai în adâncul pustiei petrecând.
Nu-ti deschide inima oricui, dar vorbeste despre treburile tale cu omul întelept si temător de Dumnezeu.
Nu sta în adunarea tinerilor si a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriti, pe cei simpli si nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet.
Dacă nu esti băgat în seamă de oameni nu te întrista, ci îngrijeste-te să ai o bună vietuire, cu destulă îngrădire, asa cum se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu si unui evlavios monah.
O inimă curată străbate Cerul si iadul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu