Povestea fiului rătăcitor

A fost odată un copil cuminte, care ducea o viaţă fericită şi lipsită de griji, în sînul familiei sale. Nimic nu-i lipsea. Tatăl lui era Dumnezeu, iar îngerii şi sfinţii erau fraţii şi surorile sale. Avea hrană din belşug, din tot ce-i poftea inima, dar mai presus de orice avea parte de dragostea şi purtarea de grijă a familie sale. Era pe deplin fericit!

Timpul a trecut, copilul s-a văzut mai măricel şi pentru că auzise el cîte şi mai cîte despre cele ce se petreceau în lumea largă, i s-a urît cu viaţa ce-o ducea lîngă ai lui. Voia altceva. Cu totul altceva. A intrat într-o zi în odaia Tatălui său şi I-a spus:

“Tată, am văzut că băieţii de vîrsta mea petrec, chefuiesc, trag cu puşca, se duc la război. Dă-mi voie să mă duc şi eu cu ei, măcar o dată!”

“Fiule”, i-a răspuns atunci Tatăl cu inima întunecată dintr-odată, “mai bine rămîi o vreme şi cînd te vei face bărbat deplin, atunci te vei putea duce fără nicio grijă unde vei vrea. Acum eşti prea mic. Nu te duce!”

“Să nu mă duc? Cu Tine mă fac de rîs dinaintea tuturor prietenilor mei. M-am săturat de Tine. Mă duc oricum. Nu încerca să mă opreşti, că o să fac tot cum ştiu eu!”.

Tatăl a oftat şi a lăsat fruntea înnegurată în pămînt, spunînd: „Măcar ia ceva bani, să ai cu tine pe acolo pe unde vrei să te duci, ca să nu-ţi fie greu”.

„Mulţumesc, Tată!”, spuse băiatul învoirat şi o zbughi spre odaia lui ca să se pregătească.

Jale mare a fost în toată casa atunci cînd băiatul a plecat. Plîngea şi ultima slugă din casă, darămite Tatăl lui… Însă el era bucuros, vesel, ca omul care respiră pentru prima dată aerul nesfîrşitei libertăţi.

***

Şi aşa, cu desaga în spinare, băiatul a plecat. Voia să ajungă departe, cît mai departe de locurile acelea, care aveau pentru el un aer de plictiseală. A mers el cît a mers şi înainte să apună soarele după deal, a ajuns la un han. Înăuntru era lume multă. Muzică, fum, vorbărie, rîsete… Se simţea atît de bine… Nici nu trecuse mult de cînd plecase de acasă şi se pare că deja găsise ceea ce căuta. Chiui de bucurie şi dădu să intre, cînd de nicăieri, îi apăru dinainte un cerşetor zdrenţăros cu mîna întinsă:

„Dă-mi un bănuţ şi te las să treci”, îi spuse cerşetorul.

„Ce spui, nene, mă opreşti din drum chiar tu, un necăjit?” Scoase totuşi la nimereală un bănuţ lucitor de la brîu şi i-l aruncă cerşetorului dinainte: „Iaca bre, un bănuţ. Lasă-mă să trec! Te-ai pomeni că eşti vameşul locului acestuia”. „Ba sînt vameşul locului de unde te tragi, băiete. Dar hai să ne socotim. Pentru bănuţul ce mi l-ai dat, am să-ţi spun din ce lume vii. Vii din rai, de acolo unde trăiesc sfinţii”. „Ştiu şi singur! Mi-e lehamite de sfinţi”, i-o tăie scurt tînărul şi-l împinse pe cerşetor la o parte ca să poată trece.

Tînărul a intrat în han şi a rămas acolo o bună bucată de vreme. S-a însurat cu hangiţa, a făcut cu ea copii. Dar după un timp, hangiţa s-a dus după altul, iar pe el l-a lăsat să robească la han cît era ziua şi noaptea de lungă. Îşi simţea trupul apăsat. Nu mai putea. Într-o zi, sătul de viaţa de acolo, şi-a făcut din nou desaga, dar nu s-a întors la casa Tatălui său, ci voia să mai caute. Astfel, a pornit din nou în lume. A mers cale lungă, pînă ce a ajuns la porţile unei cetăţi strălucite, cu străzi largi, cu universităţi, teatre şi operă. După chinul de la han, ceea ce vedea dinaintea ochilor i se părea raiul pe pămînt.

Cînd să treacă de pragul cetăţii, cerşetorul, care parcă mai ieri îi ceruse un bănuţ ca să-l lase să intre în han, i se ivi din nou dinaintea ochilor.

„Dă-mi un ban şi am să-ţi spun din ce lume vii”, îi zise cerşetorul. „Ştiu din ce lume vin, hai, lasă-mă!”, făcu omul un gest nervos cu mîna. Băgă totuşi mîna în buzunar şi-i dete o monedă. Bucuros, cerşetorul o luă şi-i spuse omului: „Vii din lumea fiinţelor cu trup şi fără minte”. „Ei… asta-i prea de tot!”, îl împinse el pe cerşetor cu mîna şi intră în cetate plin de mînie.

Acolo petrecu bine o perioadă de timp. Lume rafinată, banchete, studii universitare… Pînă cînd într-o zi, fără să ştie prea bine de ce anume, s-a trezit internat într-o unitate de psihiatrie. Diagnosticul: depresie acută. A stat acolo o vreme, s-a refăcut, dar şi-a dat seama că nu mai putea continua asemenea viaţă. Îşi simţea sufletul pustiu. Dar nu s-a întors acasă nici acum, ci a plecat spre alte locuri…

A mers cît a mers pînă a ajuns departe, departe, într-un loc despre care nu mai auzise niciodată. Voia să-şi încerce norocul şi acolo.

Cînd să intre în oraş, cerşetorul îi blocă trecerea din nou: „Dă-mi un ban, şi am să-ţi spun din ce lume vii”. Speriat de această dată de apariţia de dinaintea lui, neştiind ce să mai creadă, omul scoase un ban şi i-l dădu, întrebîndu-l: „De unde zici dumneata că vin?”

„Vii din lumea fiinţelor cu minte şi fără trup”, răspunse cerşetorul.

„Aşa o fi”, zise el enervat, „dar acum dă-te la o parte ca să intru, că dacă nu, ai să simţi chiar pe trupul dumitale cam ce-mi trece prin minte!”

Îl împinse pe cerşetor şi porni spre oraş. Totul era diferit de ce văzuse în trecut. Aici, lumea nu era nici proastă ca la han, nici visătoare ca în cetatea unde îşi făcuse studiile. Cîteva idei despre lumea în care ajunsese şi le făcuse încă de la universitate. Era o lume a egalităţii, unde cel bogat nu mai oprima pe cel sărac, aşa cum văzuse şi trăise el în trecut. Necazurile puteau fi uitate. Acum, putea trăi cum voia el. S-a pus să muncească, pentru a putea să se bucure de lumea aceea fabuloasă. La început a lucrat 8 ore pe zi, apoi, cum vremurile erau mai grele, a început să lucreze 12 ore, apoi 14. După aceea şi-a luat o saltea la locul de muncă, ca să se odihnească mai bine şi să nu mai facă naveta. A putut astfel să lucreze 18 ore pe zi. Apoi 22. De acest prag nu a mai putut trece, ci a murit.

***

Acum, deja călit şi încercat, voia în sfîrşit să se întoarcă acasă, la familia lui. Cînd să intre pe poarta Împărăţiei veşnice, cerşetorul i s-a pus dinainte: „Dă-mi un ban şi te las să treci!”

„Nu am bani”, i-a răspuns omul care deja îmbătrînise.

„Atunci nu poţi să treci!”, îi replică cerşetorul.

„Ai milă de mine şi lasă-mă să trec. Sînt atît de obosit…”

„Nu mă mai poţi împinge sau lovi ca altădată, nu?”, îl întrebă cerşetorul.

„Cu adevărat, nu mai pot. Fii bun şi spune-mi măcar din ce lume vin”.

„Vii din lumea celor fără trup şi fără minte”.

„Nu înţeleg”, făcu atunci omul. „Mai întîi a fost lumea celor cu trup şi fără minte, apoi a celor cu minte şi fără trup, iar ultima a fost a celor fără minte şi fără trup. Spune-mi, te rog, ce înseamnă toate astea?”

Cerşetorul îi zise atunci:

„Oamenii au crezut că dacă se supun trupului vor fi dumnezei. Ei s-au făcut astfel după chipul şi asemănarea animalelor. Animalele care trăiesc pe lîngă oameni caută să se înomenească, să se poarte ca oamenii, să iubească, adică să urce mai sus decît le-a făcut Dumnezeu. Oamenii au făcut, însă, invers decît animalele: au socotit că mintea şi raţiunea nu sînt bune şi s-au făcut asemenea animalelor. Aici intră toţi cei pe care i-ai văzut pe vremea cît trăiai la han, adică oamenii curvari, beţivi, grosolani, proşti, vulgari, golani, agresivi.

Aceasta este lumea în care trupul a căzut în mîna demonilor.

Dar nu ai vrut o asemenea lume, şi bine ai făcut. Însă ai nimerit în a doua, şi mai rea, alcătuită după modelul demonilor, adică cu minte, dar fără trup. Aceea e o lume subţire, sofisticată, rafinată, o lume a spiritului, o lume a civilizaţiei. Acolo, visele şi speranţele sînt mii şi mii, dar ele nu se împlinesc, pentru că aceea este o lume a spiritului fără trup, adică fără materializare. De ceea, este o lume plină de depresivi şi melancolici.

Este de fapt lumea în care sufletul a căzut în mîna demonilor.

Dar ţie, omule, nu ţi-a plăcut nici această lume. Şi bine ai făcut. Nu ai vrut nici lumea trupului, nici lumea spiritului. Ai vrut, după cum era firesc, o lume care să le îmbine pe acestea, să aibă şi trup şi suflet, după cum tu însuţi eşti alcătuit. Dar vai, ai nimerit în lumea capitalistă. Aceasta este o lume fericită în teorie. Însă capitalismul, care prin alte părţi se mai numeşte şi comunism, este bun doar pînă cînd intri înăuntru. Resursa din care se hrănesc capitalismul şi comunismul nu sînt bogăţiile naturale, nu sînt banii, ci însuşi omul. Nu ai făcut bine ducîndu-te acolo. În lumea aceea, cei care nu şi-au pierdut încă trupul, ca şi cei care nu şi-au pierdut încă sufletul nu au scăpare. Acolo, oamenii nu sînt nici ca animalele, nici ca demonii, ci ca materia. Ei sînt materie. Animalele au trup, demonii au minte, însă materia neorganizată, adică ţărîna, nu are nici trup, nici minte. Din materie nu pot fi făcute decît maşinile, roboţii, după ideile stăpînior-creatori care le mînuiesc. Omul capitalist sau comunist, numit şi omul nou, este o simplă maşină. Capitalismul şi comunismul l-au adus pe om în starea de dinainte de a fi zidit, l-au nimicit. De aceea, lumea din care vii tu acum este lumea distrugerii, a pustiului, a dezolării. Este lumea în care omul nu mai este nimic, nu mai valorează nimic. Este lumea care te-a ucis pe tine…”

„Dragul meu fiu”, spuse apoi cerşetorul arătîndu-Şi adevărata înfăţişare. „Eu sînt Tatăl tău. Ţi-am urmat paşii pe unde ai fost toată viaţa ta. M-ai ţinut lîngă tine prin bănuţul pe care Mi-l aruncai mai mult în silă atunci cînd treceai vămile vieţii. Ai suferit chinuri cumplite: Mai întîi din pricina neîmplinirii sufletului, apoi din cauza neîmplinirii trupului, iar în cele din urmă din cauza neîmplinirii nici a sufletului, nici a trupului.

O, dar cîtă bucurie am acum, căci iată, pînă la urmă, ai ajuns înapoi acasă, unde ai de toate. Intră să te bucuri şi să-ţi bucuri şi fraţii. Intră acolo unde este împlinire. Intră şi fii din nou fericit.

Am, însă, o întrebare pentru tine, fiul Meu: De ce nu s-a putut şi altfel?…”

Sursa: filida.wordpress.com/2010/06/06/povestea-fiului-ratacitor