Omul nu trebuie să se teamă de nimic câtă vreme vointa lui este bună, si nici să se mâhnească atunci când nu poate s-o arate prin faptele sale; el nu trebuie să creadă că s-a îndepărtat de virtute câtă vreme găseste în sine o adevărată vointă, căci întreaga virtute si tot binele se află în vointă. Nimic nu te va tulbura dacă vointa ta este dreaptă si adevărată: nici iubirea, nici umilinta, nici virtutea. Însă ceea ce tu vrei cu întreaga ta putere si vointă, tu posezi deja, si nici Dumnezeu, si nici o creatură nu-ti poate lua ceea ce ai, câtă vreme vointa ta este cu adevărat si întru totul divină si folosită în prezent. Prin urmare, nu spune: „ Eu as dori binele...”, ceea ce ar fi pentru viitor, ci: „ Eu vreau binele acum”. Or, ia aminte bine: dacă vreau să am un lucru, chiar dacă acesta se află la mare depărtare, îl am într-adevăr, îl am mai bine decât lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau. Într-adevăr, cu ajutorul vointei eu pot totul. Pot să ispăsesc pentru toti oamenii, să hrănesc toti sărmanii, să împlinesc lucrările tuturor oamenilor si tot ceea ce se poate închipui. Dacă nu vointa este ceea ce îmi lipseste, ci doar putinta de a făptui, într-adevăr, în fata lui Dumnezeu eu am împlinit deja toate astea, si nimeni nu mi le poate răpi sau pune la îndoială nici măcar o singură clipă; căci a voi să faci si a fi făcut este acelasi lucru în fata lui Dumnezeu. Tot astfel, dacă as vrea să am tot atâta vointă cât omenirea întreagă si dacă dorinta ar fi tot atât de mare, as poseda cu adevărat această vointă, căci ceea ce vreau să am, am. La fel: dacă as vrea să am atâta iubire câtă există în toti oamenii ca să-l slăvesc la fel de mult pe Dumnezeu, sau fac orice altceva, dacă vointa mea ar fi cu adevărat totală, as putea să am. Or, tu te-ai bucura nespus să afli când vointa ta este o vointă dreaptă. Vointa este desăvârsită si dreaptă atunci când este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău si modelată după vointa lui Dumnezeu. Dacă este astfel, atunci ea este dreaptă si adevărată, si cu dorinta aceasta poti să dobândesti totul, iubirea sau orice vei vrea. Tu întrebi: „ Cum as putea să posed iubirea, dacă nu o simt, dacă nu îi simt prezenta, asa cum se manifestă la atâtia oameni care săvârsesc fapte mari, care au în ei o adâncă evlavie si ceva măret, lucruri care mie îmi sunt străine?” Să luăm aminte că iubirea are două însusiri: una este esenta iubirii, cealaltă este lucrarea iubirii, manifestarea iubirii. Lăcasul iubirii se află doar în vointă: cel care are o vointă mai mare, are de asemenea o iubire mai mare. Dar cine are mai multă iubire, nimeni nu poate să stie; ea se ascunde în suflet pentru că Dumnezeu este ascuns în adâncul sufletului.
Iată si cealaltă însusire: manifestarea iubirii, lucrarea iubirii. Ea devine vizibilă sub forma înflăcărării, cucerniciei, fericirii; si totusi, uneori, nu iubirea este cea care zămisleste toată această dulceată, ci natura; ea poate fi produsă de o atingere a cerului sau de simturi, si cei care o încearcă mai mult nu sunt neapărat si cei mai buni. Chiar dacă vine de la Dumnezeu, Domnul nostru o dăruieste doar anumitor oameni, ca să-i atragă, să-i încurajeze sau să-i facă să dobândească o mai mare detasare fată de ceilalti. Dar se întâmplă adeseori ca acesti oameni, după ce au căpătat mai multă iubire, să nu mai încerce un simtământ la fel de mare, iar iubirea lor să se ivească cu adevărat doar atunci când, trecând printr-o astfel de încercare, reusesc totusi să-si păstreze credinta deplină si neâncetată în Dumnezeu.
Or, chiar dacă aceasta ar fi o iubire deplină si totală, nu înseamnă că ea este si cea mai bună, si iată cum se judecă acest lucru. Uneori, trebuie să abandonăm din iubire astfel de stări încântătoare pentru ceva mai bun sau pentru a săvârsi o lucrare de iubire spirituală sau materială, când aceasta se dovedeste necesară.
Dacă cineva se află într-o stare de beatitudine, ca aceea a sfântului Pavel, si stie că un bolnav asteaptă să-i aducă putină supă, eu socot că mai degrabă ar trebui să iasă din starea aceea si să împlinească nădejdea bolnavului cu cea mai mare iubire.
Omul nu trebuie să-si închipuie că, în acest fel, este lipsit de har, căci ceea ce omul părăseste de bunăvoie din iubire, primeste îndărăt mai vârtos, asa cum a spus Hristos:„ Cel ce se lipseste de ceva pentru mine, va primi însutit”!
Într-adevăr, ceea ce omul abandonează sau renuntă pentru Dumnezeu - chiar dacă el doreste cu tărie să simtă mângâiere si râvnă, dacă face tot ceea ce poate în acest scop si Dumnezeu nu i le dă, dacă el se împacă si se lipseste de bunăvoie pentru Dumnezeu - le va regăsi într-adevăr în Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu i-ar da în deplină stăpânire tot binele de care el s-a lipsit, la care a renuntat de bunăvoie pentru Dumnezeu; îl va regăsi însutit. Căci ceea ce îi este plăcut omului - dar care se lipseste si la care renuntă de bunăvoie pentru Dumnezeu, fie în trupul, fie în spiritul său - este regăsit în întregime în Dumnezeu, căci omul trebuie să se învoiască să renunte bucuros la orice pentru Dumnezeu, adică să renunte din iubire. Că uneori trebuie să abandonăm din iubire astfel de simtăminte, este ceea ce ne arată si sfântul Pavel, care era plin de iubire atunci când spunea: „ Am dorit să fiu despărtit de Hristos din iubire pentru fratii mei”. - Meister Eckhart -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu